Capitolul 4
TEHNICA DE INOT SPORTIV
Sumar:
01. Evoluţia procedeelor tehnice de concurs:
crawl , spate delfin bras
02. poziţii fundamentale de plutire şi înaintare;
03. poziţia întins ventral;
04. poziţia întins dorsal;
05. mişcări ciclice de înaintare;
06. vâsliri
efectuate cu braţele;
07. mişcări executate cu picioarele;
08. Startul, întoarcerile
Rezumat, Bibliografie selectivă
01. EVOLUTIA PROCEDEELOR TEHNICE DE CONCURS
01.1.
CRAUL/ ‘LIBER’ – ‘FREESTYLE’
Termen folosit de oficiali, în
regulamentele FINA, FRN, pentru a indica acele probe de înot în care sportivul
poate concura folosind, pe toată distanţa, orice fel de mişcări, inclusiv cele
de bras, sau fluture-delfin cu condiţia ca startul să fie efectuat de pe
marginea bazinului (block-start).
Deoarece tehnica de înot craul s-a
dovedit a fi cea mai rapidă în faţa celorlalte procede, probele de ‘liber’ sunt
parcurse la – ‘libera alegere’ a
concurentului, ceea ce reprezintă optiţiunea pentru tehnica Craul (*)
Termenul a fost adoptat de FINA in
ideia democratică şi de ‘fair-play’ de a
permite accesul larg la întrecerile de înot şi a celor care nu ‘ştiu’ să înoate
bras (un procedeu foarte tehnic şi deci
mai greu de învăţat...)sau alte procedee în spiritul respectării stricte a
regualmentului de înot.
Este cel mai rapid procedeu de înot
sportiv, cu el se concurează în cele mai multe probe de concurs (amatori): 5o,
100, 200, 400, 800, 1500 şi în probele de marathon aquatic, triathlon,
pentatlon modern etc.
El
a fost demonstrat în 'premieră' în 1893 de copilul înotător, australian Alik
Wichmann, care, la numai 12 ani, imitând mişcările alternativ‑continuue ale
picioarelor, observate la înotătorii băştinaşi din Ins.Rubiana, Arh.Solomon, a
reuşit să parcurgă 66,66m în... 44,o sec.(ceea
ce reprezenta o performanţă bună pentru sec. 19... - 1893); Alik era foarte
talentat, dacă ar fi participat, peste trei ani, la primele JO Athena 1896, cu
certitudine l‑ar fi întrecut pe Alfred Hajos Gutmann (Ungaria) care a reuşit cu
1.22,o la 100 m liber să devină primul campion olimpic autentic la înot....
---------------------------
*[singura precizarea regulamentară care ar conduce
la folosirea procedeului craul este cea care se referă la ultimul procedeu
folosit în probele de înot mixt-individual, care pretinde ca tehnica adoptată la
ultimul procedeu să fie alta decât cea de înot Spate, Bras sau Fluture]
Antrenorul australian A.Farmer,
frapat de asemănarea noilor mişcări cu cele de târâre s‑a exprimat "Loock
a the kid... he crawled..."(``Uite la puştiul ăla cum se
târăşte...``); se pare ca meritul de a fi fost primul
care a folosit acest termen îi aparţine celebrului om politic şi savant
american Benjamin Franklin, care în lucrarea "How to becomme a skilfull
swimmer in a short time"(``Cum să devii înotător îndemânatic în timp
scurt ``), 1769, foloseşte termenul 'to crawl' pentru a indica cum
să fie învăţat înotul atunci cînd te afli într‑o apă adâncă ( cu referire la ’dog padle’ – ’câineasca’
pe limba noastră...)
Tehnica de înot 'Crawl' a
fost precedată de tehnica 'Trudgeon' (**);tehnică ce conţinea mişcări alternative cu braţele însoţite de
forfecări laterale, puternice efectuate cu picioarele, forfecare ce apărea după
fiecare întoarcere a capului pentru inspiraţie.
Apariţia noii coordonări a şocat opinia publică engleză sensibilă la
activitatea de înot; la unele întreceri a fost, pur şi simplu, interzis alături
de procedeul bras; totuşi 'noul' s‑a lansat, la început ca tehnică de sprint,
apoi ca tehnică de înot‑fond;
Probele
astfel disputate s‑au numit 'probe de înot liber' (nage libre, freestyle) ‑ adică probe în care înotătorul poate
alege ori ce tehnică; de regulă este preferată tehnica craul care, practic,
este cea mai rapidă coordonare de înaintare prin apă, dar, teoretic pot fi
folosite ori ce fel de mişcări.
La
rândul ei, tehnica 'Trudgeon' a fost precedaă de înotul 'Over' care
deriva din tehnica bras; cei care nu puteau deprinde simetria mişcării de
picioare bras au practicat 'un bras pe‑o parte', cu respectiva foarfecă de
picioare şi o mişcare asimetrică de braţe.
Nicolas
Winmann, în prima lucrare despre înot (1538 !), face aprecieri interesante despre
deosebirea dintre 'înotul pe piept' şi cel 'pe o parte' care 'este obositor şi
inestetic'...;
' Alura' de a înota cu mişcări
alternative era cunoscută încă din plină antichitate: - dovadă este chiar
hieroglifa care deservea noţiunea 'a înota' la egipteni care este de fapt o
idiogramă sugestivă a acestor mişcări caracteristice
------------------
(**)(după numele inovatorului ei John Trudgeon,1875, care l‑a rândul său o
numea 'înot spaniol' pentru faptul de a o fi învăţat de la indienii sud‑americanii
întîlniţi în călătoriile sale de marinar prin coloniile Regelui Spaniei...)
Acest lucru este cu atît mai
interesant cu cît este bine ştiut că egiptenii cunoşteau chiar la perfecţiune,
tehnica denumită de noi 'bras', dar, la 'concurenţă', cele două tehnici au
permis scribilor să opteze pentru cea mai sugestivă reprezentare, adică
idiograma înotului craul (vezi Anexa
nr.14).
Era
modernă a înotului sportiv este cea de după fondarea FINA, 1908. Primul care
reuşeşte să parcurgă o întreagă probă de 100m cu această tehnică a fost
havaianul Duke Kahanamoku (1911) care prin 1920 reuşeşte să ducă recordul
mondial la 1.00,4 ‑ puţin lipsindu‑i deci, să fie el primul om capabil să
înoate 100m sub 1 minut...
Gloria
i‑a revenit însă lui Johny Weissmuller (născut
în 1904 la Freidorf în Timişoara...!), care în 1922, la Alameda, USA
reuşeşte 0.58,6; tehnica sa era impresionantă şi a fost mult popularizată prin
filmele cu 'Tarzan'... corpul plutea
destul de mult la suprafaţă, capul era ridicat, braţele alunecau înaintea
începerii vâslirii ceea ce permitea picioarelor o activitate intensă ( tehnica lui Johny, probabil, a fost mult
influenţată de solicitarea regizorului de film care dorea să aibe evoluţii
spectaculoase şi pline de acurateţe pe peliculă...!).
Johny a devenit modelul clasic de înotător
eficient, folosind o coordonare devenită clasică - 'o respiraţie la două
braţe şi şase bătăi de picioare' ( 2/6), tipică pentru înotul de viteză,
elegantă şi atrăgătoare.
Craul‑ul anilor '20 era deja perfecţionat,
vîslirea cu braţul întins (circulară,
asemănătoare 'zbaturilor' unui vapor) începe să piardă teren
înlocuită fiind de vâslirea cu cotul îndoit, paralelă cu axul lung al corpului
(catherpilară, asemănătoare şenilei de
tractor sau de tanc);umerii sunt din ce în ce mai bine folosiţi pentru un
'tempo' de înot suficient de ridicat.
Prin anii '30 craul‑ul este perfecţionat
de japonezi; ei au micşorat tempo‑ul braţelor, intensificând, în schimb, lucrul
picioarelor ( mai ales prin 'punerea' în
lucru a fazei ascendente, de ridicare a segmentului întins şi cu flexie
plantară pronunţată); braţele aveau astfel lungi momente de alunecare,
astfel japonezii au 'construit' o coordonare de 2/10, adică 'o respiraţie la
2 braţe şi 10 picioare'. Campionul olimpic la JO Los Angeles 1932 în proba
de 100m liber a fost Miasaky Yasuji, de 14 ani, care a realizat 0.58,00 cu
tehnica mai sus descrisă; la ediţia 1936 finala de 100m liber era 'invadată' de
alţi 2 japonezi care au ocupat locurile 2, 3 şi în serii au corectat şi
recordul olimpic.
Perfecţionările japonezilor au fost
posibile atît timp cît mişcarea braţelor
nu ajunse‑se să fie înţeleasă ca principala forţă motrică la înot.
La această convingere s‑a ajuns în anii de
după terminarea războiului atunci cînd americanii, începînd dela JO Londra
1948, (Marshal, Cleveland) au demonstrat eficienţa vâslirii cu rotarea înternă
a braţului din umăr şi cu poziţionarea 'sus' / ’înainte’ a cotului ('rotating arm action'), tendinţă imediat
preluată şi de înotătorii francezi (Alex Jany,
George Vallery) şi chiar de românul Bubşi Novak şi el timişorean, din Freidorf.. (acesta
şi Titus Groza fiind primii care au înotat sub limita celor 60 sec, în Romania
în 1950)
Treptat, până la JO Melbourne, 1956 rolul
picioarelor s‑a diminuat, rotarea din umăr a transformat vâslirea liniară
(catherpilară) într‑o mişcarea sinusoidală care 'prindea' mai bine apă.
Americanii, cu al lor spirit
tradiţionalist, au căutat să perfecţioneze craul‑ul respecând coordonarea
clasică 2/6; în schimb australienii, 'sacrificînd' tradiţia au dat 'cale
liberă' noiilor tendinţe, adică au inovat coordonări în care mişcările
picioarelor erau mult diminuate; astfel au apărut înotători ca Ilse şi John
Conrads, 1956, specialişti în probele de fond, care concurau devenind campioni folosind
coordonări ca 2/4 ('o respiraţie la două braţe şi patru bătăi de picioare'),
sau chiar 2/2 (George Breen, SUA)
După anii '60‑'70, tehnica s‑a stabilizat
în mod cert: coordonarea 2/6 fiind recomandată pentru probele de sprint 50,
100m iar cealaltă coordonare 2/4 pentru probele de fond.
După 1975 apare conceptul Counsilman
despre tehnica de înot, conform căruia mişcările de înot pot fi apreciate ca
fiind o varietate a mişcărilor helicoidale ‑ în mod instinctiv înotătorul
caută, modificând sinusoidal direcţia de vâslire, volume de apă aflate în relativă
nemişcare, volume asupra cărora va aplica, pe distanţe mici şi durată scurtă,
forţa sa pentru a obţine o reacţiune optimă a apei, de fapt acel sprijin care
va propulsa corpul spre înainte.
Acum apare clar că maximum de
eficienţa se poate obţine aplicînd la fiecare vîslire o forţă cît mai mare- pe
sectoare scurte de vâslire (a) şi
numai după ce s‑a obţinut acest efect, printr‑o cât mai corectă mişcare asemănătoare elicei, apare problema
tempo‑ului / vitezei de repetiţie (care
dacă este prea mare conduce la ’tăirea’ apei.., iar dacă este prea lent nu-şi justifică
prezenţa, locul...), deci a unei pregătirii
fizice în apă îmbinată cert cu cea mai bună tehnică, conform graficului de
probă (b).
In aceste condiţii tehnica de vâslire a
fost reformulată; mai ales la Craul cea
de a 3‑a fază a vâslirii sub apă care se 'făcea' cu o 'liftare'/ridicare a
braţului din apă (cu cotul îndoit)
este din ce în ce mai mult înlocuită cu o împingere energică a apei, avînd
cotul, braţul bine întinse la momentul ieşirii din apă; la varianta 'liftată',
îndoirea cotului ducea la scurtarea pârghiei şi deci la o diminuare a forţei,
la varianta 'biciuită' întinderea braţului rezolvă acest inconvienent iar forţa
vâslirii creşte, deci şi capacitatea de a înainta cu energie mai mare, energie
care prin viteza de repetare va putea permite viteze de înot mult mai mari.
De la mişcările de înot efectuate oarecum
'la nimereală' s‑a ajuns la serii de vâsliri deosebit de precise, corecte dar
mai ales energice şi astfel, după '80 recordurile mondiale au suferit
modificări impresionante.
In
aceste condiţii considerăm că eficienţa biomecanică a mişcărilor de înot poate
fi testată căutâd a realiza 'cea mai mare viteză ‑ cu cele mai puţine, dar
energice, mişcări' (regim care nu
poate fi realizat cu greşeli de tehnică !!!).
La ora actuală, forţa aplicată în
efectuarea vâslirii este mare, încât, doar cu puţin peste aceste valori se
poate ajunge la situaţia de a 'tăia apa', adică la pierderea 'sprijinului' care‑l
oferă rezistenţa acesteia.
In ultima perioadă ritmul
omologărilor de noi recorduri mondiale a cam scăzut ‑ este de aşteptat ca în
viitor 'răspunsul' să nu provină din capitolul 'tehnică' sau 'pregătire' ci din
cel al 'selectiei’ biotipului cel mai indicat de a putea repeta serii de vâsliri
foarte energice pe durate de timp cât mai lungi...' ; iar în aceste condiţii
probabil că 'modelul înotătorului' va suferi modificări sensibile ‑ înotătorii
secolului următor vor putea semăna cu nişte
atleţi înalţi:subţiri, mlădioşi, uşori şi foarte viguroşi - varianta curentă,
actuală fiind nişte 'corpuri ectomorfe', voluminoase, capabile a vâsli cât mai energic dar având pârghii /
braţe mai scurte, datorită taliei lor mai scunde. .
In ceea ce priveşte coordonarea cu respiraţia,
australienii au lansat tehnica 'respiraţiei bilaterale', adică 'odată la 3
vîsliri' sau 'dată la un ciclu şi jumătate' (1955‑60); după 'voga' făcută, s‑a
observat că această coordonare este deficitară pentru probele în care datoria
de oxigen este mare (100, 200m) cu toate că prin simetrie îmbogăţea cu ceva
randamentul înotătorului.
Performanţele la Craul au crescut şi
datorită continuei perfecţionării a
procedeelor de întoarcere şi start.
Intoarcerea de înot liber / 'craul'
a putut fi perfecţionată, după anul 1965, cînd
FINA a făcut o 'concesie' după mult timp de 'apărare' a canoanelor
regulamentare: efectuarea întoarcerilor la 'craul' fără obligativitatea de a
atinge peretele cu mâna ci doar... cu 'o parte a corpului', fapt ce a permis
'omologarea' oficială a modalităţii de a schimba sensul de înot prin
'rostogolire'.
Se poate aprecia că la fiecare
întoarcere prin 'rostogolire', corect efectuată, un înotător mediu câştigă cca.
0,5 sec. iar un performer cca. 0,3 sec., în schimb, greşita execuţie a
'rostogolirii' poate 'costa' suficient de mult orice înotător, mai ales la
începători (aici se pune problema alegeri
optime a momentului cînd rostogolirea trebuie să devină regulamenta - obligatorie
şi deci perfectibilă...).
Tot de prin anii 1970 se poate vorbi
despre apariţia unui nou tip de start ‑ 'grab-start' sau, în traducere, pentru
înot - 'start furat'....
Varianta clasică a balansului
braţelor presupunea un 'timp' pierdut (mai
ales după ce balansul a fost 'împodobit' cu o rotare completă a braţelor de 360
grade..), tot americanii au preferat, pur şi simplu, să sară, să plonjeze direct
în apă, de parcă ar fi 'furat' startul..., 'economisind' din timpul de start multe
zecimi de secundă.
Ceea ce este important la noul
'model' de start este că 'el' nu pierde vremea cu fel de fel de trucuri ci
îndeamnă înotătorul să 'intre' direct în 'concurs', plonjând superficial, la
mică adâncime, şi, mai ales, începând 'parcursul' cât mai repede posibil.
Tehnica
actuală folosită de 'stelele' înotului (deci
tehnica adaptată la efortul maximal de concurs) ne arată un înotător care
înaintează destul de scufundat (1);
acest fapt permite efectuarea unor vâsliri cât mai adânci şi deci, mai
puternice (a) iar, în acelaşi timp, scufundat fiind, corpul devine sensibil mai
uşor şi deci, mai lesne de propulsat în apă (b). Tempo‑ul de înot este mai scăzut, mai rar (2) în comparaţie cu alţi ani sau alte
perioade; acest fapt se datorează atât creşterii forţei de vâslire (a) cât şi a
unui regim economic de mişcare, dedus din tehnica fără greşeli (b).
.
(*grafica
Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)
[kinograma unui ciclu de înot Craul văzut din
profil şi din plan frontal]
Acestui 'tempo' optim‑diminuat îi
corespunde o creştere, direct proporţională, a 'Lungimii Unităţii de
Vîslire' ( LUV ‑ se calculeză
împărţind distanţa înotată la numărul de cicluri), manieră convenabilă
înotătorilor cu talie înaltă.
Tehnica şi tempo‑ul astfel descrise
servesc manifestarea permanentă a constanţei de înot (3), atât ca corectitudine
tehnică cât şi ca parametrii de efort; acest regim este obţinut după ani mulţi
de exersare cu răbdare neclintită a unor 'zone de
efort'
la parametri accesibili pentru a obţine 'reacţii' constante de adaptare la efort.
De ex., la proba de 100m ‑
apropierea intermediarului '2' la valorile primului bazin, la probele de fond ‑
obţinerea efectivă a constanţei la fiecare intermediar (vezi graficul probei de 1500m masculin în compania lui Vl.Salnikov,
primul om care a parcurs distanţa cu o medie sub limita psihologică a
'minutului'.), iar la proba de demi‑fond (200m), mai ales în compania
fetelor, s‑a remarcat ( în toate probele
de 2oom, indiferent de procedeu..), un grafic de efort comun ce poate fi
redat astfel:
de la
0 la 50m‑intermediarul 1 / valoarea I, ex.:
31 sec.
50m la
100m ‑intermediarul 2/ valoare III, ex.: 33 sec.
100m
la 150m‑intermediarul 3/ valoare
IV, ex.: 34 sec.
150m
la 200m‑intermediarul 4/ valoare
II, ex.: 32 sec.
Timp total
........................................................... 2.10,oo
Pentru noi românii, 'craul'‑ul este
important deoarece ne‑a prilejuit o satisfacţie rarisimă: la inaugurarea în
programul tehnic de concurs a noii probe de 5o m liber (CM Madrid 1986) Tamara
Costache (Ploieşti) a ocupat locul I stabilind primul record mondial oficial al
acestei probei cu timpul 0.25,28.
01.2. SPATE - CRAUL
Este de presupus că încă din
vechime, omul, în împrejurări legate de viaţă sau chiar de învăţare a înotului
a intuit posibilitatea de a se deplasa folosind poziţia pe spate. Cu toate că
reprezintă cea mai simplă modalitate de a ’scăpa’ de apă (ne referim la respiraţie îndeosebi...), înotul pe spate nu a fost
atât de apreciat cum a fost adoptat Brasul sau chiar tehnica Craul.
Explicaţia poate proveni şi din
faptul că odată culcat pe spate subiectul pierde controlul asupra mediului
imediat înconjurător, el nu ştie ce se va îmtâmpla şi deci fie că renunţă fie
adoptă o rigiditate care fac sa piardă echilibrul precar pe care-l poate avea
cu apa...
Prima referire la acest mod de a
înota apare în lucrarea lui Nicolas Winnmann (1538) – Colymbete sive de arte
natandi (titlu care noi românii îl putem înţelege cu mare uşurinţă ....), fiind
primul manual de înot menit a servi activitatea.
Despre înotul pe spate Winnman făcea
aprecierea că ar fi mai folositor decât înotul pe piept (brust în germană...)
fiind mai odihnitor şi astfel mult recomandat la deplasări mai lungi sau în caz
de salvare...
In 1798, cunoscutul pedagog german
GutsMuts în ’Kliene Lehrbuch der Swimmkunst zum Selbstunterricht’ (Cărticica pentru învăţarea înotului)
pledează, din nou, pentru practicarea cu mai mult interes a înotului pe spate
menţionând valabilitatea acestuia în acţiunle de salvare şi, atenţie, fiind
procedeul cel mai uşor de învăţat de către începători.
Ideia învăţării înotului prin
procedeul Spate a rămas în tradiţia germană de învăţare a înotului de către
copii; ea a fost reluată în anii 1855 de către alt devotat al ideii (Herman
Ladebek), apoi reintrodusă în anii 1925 de Karl Wiessner şi iată în zilele
noastre, în 1970, Karl-Heinz Stikert, începe lucrarea sa despre înot cu - analiza
procedeului spate !
Această linie metodică remarcată la
specialiştii germani ar trebui să preocupe mai mult pe instructori, pe antrenorii
noştri...!
In a doua jumătate a sec XIX îşi fac
apariţia primele întreceri de înot, debut în Anglia.
Intrecerile se desfăşurat mai ales prin procedeul Bras, dar foarte curând s-a
ajuns la înotul Bras pe spate, tehnică care din 1900 (JO Paris) este regăsită
în programul întrecerilor de înot.
Apariţia înotului Craul a dus,
fireşte, cum era de aşteptat, la maniera de a înota ’Craul pe spate’, iar din
1912 (JO Stocholm) primul care
reuşeşte să parcurgă distanţa de 100 m spate a fost americanul John Hebner(*) Treptat
americanii au ameliorat tehnica acordând corpului o poziţie mai apropiată de
orizontala apei.
Modernizarea procedeului începe cu
’era japoneză’ care la JO 1932, Los Angeles (când japonezii au câştigat toate probele masculine cu excepţia celei de
400m liber), şi la probele de Spate au apărut înotători care
mişcau
frenetic din picioare, corpul era bine apropiat de suprafaţa apei iar braţele
erau conduse, pe verticală, la reperul ’ora 12,00’....
[1956 –
spatista Marika Both, Tg. Mureş participantă la JO Melburne, antrenor Toth Pall
Iosif,
un foarte bun
technician.]
Replica americană nu s-a lăsat
aşteptată şi celebrul antrenor Bob Kiphuth îl lansează pe Adolf Kiefer cu o
tehnică mai energică – tempoul braţelor foarte crescut, fapt pentru care
braţele nu mai intrau în apă la fel ca la japonezi ci la ‚ora 11 sau 13,00...
Kiefer a inovat şi tehnica întoarcerilor şi astfel recordurile au început să
revina spre americanii ..
După 1945, apare un francez, Georges
Vallerey, primul care intuieşte că pentru creşterea eficienţei vâslirii cu
braţele este necesar o alungire a conturului acestei mişcări. Aşa se face că a
apărut ’vâslirea în val’, de fapt o mişcare de rotare internă a braţului
din humerus, având cotul îndoit alură care a fost imediat aplicată, însuşită şi
la restul procedeelor de înot sportiv..
După 1970 s-a impus tehnica germanului
Roland Matthes; acest înotător avea cca 2,00 m înălţime, corpul longilin şi o
mobilitate+supleţe excepţionale ; el putea vâsli de la ’ora 12,00’, avea o tracţiune
în val puternică susţinută de pendularea picioarelor cu o mare amplitudine.
După JO Seul 1988, tempoul revine şi
aduce cu ’el’ biotipuri mai scunde iar, prin o şireată interpretare a
regulamentului de înot – spatiştii încep să parcurgă primii 15 m cu ondulaţii
delfin pe spate – mişcare care are un efect propulsiv important.
Pentru noi procedeul Spate a fost
mereu în atenţia antrenorilor, în anii 60 era reprezentat de numele Cristinei
Balaban, apoi au apărut Carmen Bunaciu şi Anca Pătrăşcoiu iar punctul culminant
a fost succesul surpriză a Dianei Mocanu, căştigătoare a 2 medalii de aur la JO Sydney 2000.
O performanţă păcută, de data
aceasta din partea băieţilor este apariţia lui Florea Răzvan, , Farul Cosntanţa
antrenor prof. Tavi Tileagă care la Ediţia JO Athena 2004 a reuşit cucerirea
medaliei de bronz la 200m spate...
(*grafica
Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)
[un ciclu de înot spate (vedere laterală,
vedere frontală)]
----------------
*(acesta folosea o tehnică
rudimentară – capul mult ridicat / aşa cum mai vedem în meciuirle de polo...,
bazinul, şoldurile mult sufundate iar genunchii ajungea mult peste suprafaţa
apei).
--------------------
01.2. BRAS
Reprezintă o modalitate
veche a oamenilor de a înainta în apă; ca toate mişcările de înot dealtfel, Brasul
sugerează mişcări de căţărat, de depăşire a unui obstacol (alură comună începătorilor puţin
înstruiţi).
(*grafica
Trenirovka na pluveţa, Liuţkanova, Mediţin I Sport, 1969, Sofia)
Aşa cum se remarcă din figura anterioară,
tehnica de înot Bras, ne referim a cea care este astăzi acceptată ca "tehnică
corectă", este cea mai de timpuriu practicată.
Papirusul pe care a fost reprodusă
această veritabilă chinogramă are o vechime de cca 5000 de ani şi indică
interesul egiptenilor pentru practicarea înotului.
Brasul mai este evocat şi de
istoricul grec Tucidide (460-395 î.e.n.) care descrie cum înotau soldaţii greci
pe sub apă (‘ca nişte broaşte’)
pentru a ataca portul asediat al Siracuzei.
Totuşi, diferitele imagini care evocă practicarea înotului (ornamente pe amfore, monede, etc.) nu
ating gradul de perfecţiune (în
reprezentare a tehnicii) pe care îl remarcăm în cazul egiptenilor, probabil
că în cultura lor înotul se bucura de mare preţuire.
Un
moment important pentru reprezentarea acestui procedeu este evocarea lui în
prima lucrare de înot (1538) în care autorul Nicolas Winnman, îl apreciază ca
cel mai "frumos şi odihnitor"
stil în comparaţie cu înotul pe o parte, la fel de indicat pentru a
înota şi pe spate...
Odată cu trecerea anilor Brasul se
răspîndeşte, mai ales în Anglia şi Germania unde, în prima jumătate a secolului
XIX, se organizau competiţii profesioniste importante (cursa de 1 milă pe Tamisa, întreceri ale 'tăietorilor de sare' din
Halle, etc.) la care se înota Bras.
În 1817 generalul prusac Ernest von
Pfuell a pus la punct o tehnologie de învăţare a mişcărilor de Bras pe uscat,
în cazărmile soldaţilor sub conducerea unui personal mai puţin calificat în
învăţarea înotului.
(*foto Sport.
Unterrlicht, D.Kuhlmann, Muncken, 1973)
Cu
toată popularitatea atinsă, la primele două ediţii ale J.O. probele de Bras nu
au figurat în programul tehnic de concurs, de abia în 1904 apare pe distanţa de
440 yarzi, iar din 1908 proba de 200 m, proba de 100 m fiind adoptată destul de
tîrziu (1968).
Brasul anilor 1900, brasul clasic
cum i se mai spune, avea o tehnică simplă, parcă lipsită de subtilităţile cu
care sîntem obişnuiţi astăzi - capul mult ridicat la suprafaţa apei, la fel
umerii şi în general corpul menţinut mult spre verticală, vâslirile aveau un
contur larg, evident puţin eficace dar foarte sigure pentru începători,
mişcările exacte şi precise făceau ca înotătorul să execute de cele mai multe
ori, mişcările, în mod mecanic.
Începînd din anul 1930, favorizaţi
de o serie de imprecizii ale regulamentului, unii brasişti încep să readucă
braţele înainte – lateral, prin aer, fapt care a condus la apariţia procedeului
fluture.
De fapt, această inovare a izvorât
din interesul permanent al brasiştilor de a creşte viteza de înaintare la
"cel mai lent procedeu de înot", dar FINA, în 1935 a interzis această
soluţie, apărând / salvând Brasul de la o deformare care l-ar fi compromis
categoric. Aceste tendinţe au continuat, astfel că în perioada 1950-1957 au
început să apară brasişti care concurau înotând porţiuni nefiresc de lungi sub
apă (vâslirea în acest caz este mai lungă
şi deci produce creşterea vitezei) dar "preţul" plătit de
înotător era prea mare - înotând în condiţii hipoxice organismul era
suprasolicitat.
Sesizând acest lucru FINA a interzis
brasiştilor înotul sub apă ( din 1957 a fost permis doar executarea
unui singur ciclu de vâslire sub apă, fără a respira, după start sau
înotarcere, obligând astfel înotătorul să menţină capul, sau o parte a acestuia
la fiecare vâslire pe suprafaţa apei).
Încorsetaţi de cele mai multe
prevederi, în comparaţie cu alte procedee, brasiştii continuă să inoveze
tehnica: pentru a câştiga viteză corpul trebuia să adopte o poziţie cât mai
apropiată de suprafaţa apei iar pentru a reuşi acest lucru, inovatorii brasului
au reorganizat coordonarea braţelor cu respiraţia; astfel , atunci când, în mod
firesc braţele termină vâslirea şi ca o consecinţă a acestei vâsliri corpul se
ridică, a fost plasat şi momentul inspiraţiei.
Noua coordonare, a fost denumită
"Bras cu inspiraţie întârziată" şi a fost demonstrată din 1963 de
japonezi (Osaki Yoshikiko) şi americani (Chester Jastremski) cu care tehnică au
ridicat radical tempoul de înot, au beneficiat de vâsliri mai adânci iar ca o
consecinţă au modificat vâslirea circulară a picioarelor cu o mişcare eliptică,
scurtă explozivă şi eficace.
Brasul "întîrziat" a
condus la realizarea unor performanţe superioare dar permanent expuse la
descalificare prin tendinţa de a adopta o poziţie scufundată a capului imediat
după efectuarea inspiraţiei.
Înotând astfel, mulţi brasişti au
început să alcătuiască suita mişcărilor aidoma cu cele realizate la ondulaţiile
delfin, dar cerinţa de a avea permanent capul peste nivelul apei împiedica
realizarea acestei mişcări naturale
Timp de cca 25 de ani brasiştii s-au
luptat cu Comitetul tehnic al FINA pentru a obţine permisiunea de a scufunda
capul în apă - din 1987 acest lucru a fost aprobat prin prevederea –‘la fiecare
ciclu de braţe înotătorul trebuie să execute o respiraţie’ - deci, indiferent
cât de adânc intră/ondulează capul în apă, dacă el revine sus la fiecare
respiraţie înotătorul nu este sancţionat.
(
ondulaţia delfin este totuşi permisă ca o mişcare unică, singulară doar după
start sau întoarceri, conform cu ultimele precizări ale FINA).
(foto colecţie
personala)
Brasista Cristina Stănescu,
Dinamo 1966
01.3.1.
BRAS SUB APĂ
După start şi întoarcere,
regulamentul oficial de concurs FINA permite ca înotătorul să poată executa un singur
ciclu lung de mişcare, fără să respire, coordonare ce diferă de brasul obişnuit
prin faptul că mişcarea braţelor este executată cu o vâslire prelungită spre
coapse, fapt care aduce acestei faze un plus de viteză, randament.
Brasul subacvatic ar putea fi
considerat 'procedeu tehnic' de concurs avînd deci o cooordonare diferită de
brasul clasic acceptat de regulamentul FINA-FRN.
Folosind aceste mişcări sportivul
poate rezolva:
- o înaintare pe sub apă cel puţin
egală cu înaintarea în bras clasic (de
regulă se ating viteze mai mari);
- un tempo mai lung şi deci odihnitor
necesar deci la fiecare întoarcere.
Coordonarea are în alcătuirea sa 3
pauze de alunecare deci şi de odihnă:
1/
cu corpul perfect întins (imediat după
start sau după întoarcere) până în
momentul când, evident, se simte o pierdere importantă a vitezei după
terminarea împingerii în perete sau după consumarea elanului de start,
2/
după care va fi îniţiată o văslire lungă cu braţele pentru a spori iarăşi
viteza de înaintare sub apă - odată ajunse lângă şolduri începe o nouă pauză,
până când, evident se simte o nouă pierdere de viteză,
3/
după care va începe vâslirea cu picioarele, la faza de pregătire, palmele se
pliază pe lângă piept iar în momentul vâslirii propriu-zise cu picioarele, vor
depăşi fruntea alunecănd spre înainte.
In clipa cănd capul 'sparge'
suprafaţa apei urmează prima mişcare în coordonare clasică (evident, şi prima respiraţie regulamentară).
(*grafica
Swimming manual, FINA TSC, Seul, 1988)
Deci: Un ciclu de vâslire Bras sub
apă, este permis numai după start sau după întoareceri; remarcaţi că vâslire
braţelor este amplă, până la şolduri, numai atunci poate începe mişcarea cu
picioarele; recent a fost permisă completarea înaintării cu o singură ondulare
delfin....
(*grafica
Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)
[un ciclu complet de înot
Bras]
01.4.
FLUTURE - DELFIN
Cel mai 'tânãr' procedeu de
înot sportiv, al patrulea în ordinea
cronologiei apariţiei procedeelor oficiale de concurs, are o 'istorie'
interesantã: prin anii1925-26, brasistul german Erich Rademacher, profitând de
o omisiune a regulamentului de tehnică Bras din acea perioadã, înota ultimii
metri din probã efectuând faza de revenire a fiecãrei vâsliri pe un traseu
situat deasupra apei; situaţia a generat creşterea numãrului celor care procedau
la fel (1933, Henry Myers SUA), fapt
care punea în pericol 'brasul clasic', deoarece prin inovaţia amintitã viteza
de înot creştea.
Pentru acest motiv în competiţii au
fost programate probe separate - Brasul clasic şi ultima inovaţie, denumitã: 'fluture-bras'...
Cel mai 'tânăr' procedeu de înot
sportiv - 'fluture-bras', va fi recunoscut de FINA din 1927..., iar din
ian.1953, apare recunoaşterea oficială şi pentru tehnica 'delfin' care
foloseşte ingenios efectul propulsiv dat de combinarea ondulaţiilor corpului
(trunchi, picioare) în coordonare cu mişcarea concomitentă de vâslire cu
braţele.
(*grafica
American Swimming, ASCA 1991)
De la acea dată s-a permis
înregistrarea de recorduri cu cele două modalităţi (fluture cu picioare bras sau
Fluture cu ondulaţii delfin), dar practica din bazine a
dat câştig de cauză ondulaţiilor delfin care dau procedeului viteză mai mare şi
o notă de impetuozitate certă.
Dar - tehnica 'delfin' a fost
prezentată pentru prima dată în 1935 de către antrenorul David Armbruster care
prin elevul său Jack Sieg (Univ. Iowa,
SUA) a reuşit performanţa notabilă de 1.00,2 pe 100 yd.
Despre noua tehnică s-au făcut
precizări oficiale (vezi articolul
"The dolfin-breast Stroke", Armbruster,Sieg -'Journal of Health and
Physical Education, 1935 april 6:24), dar inovaţia a rămas fără ecou.
Opinia
publică, din acea vreme, a optat pentru
'fluture - bras', adică tehnica de înot lansată de germanul Erik Rademacker
după 1927, în plus curând au început frământările războiului, aşa că atunci
când maghiarii Tibor Acs şi Georgy Tumpek au demonstrat noua tehnică, prin 1951 ..., toată lumea a crezut că aceştia erau
descoperitorii noii tehnici ondulatorii, mai ales că Tumpek, mai viguros şi mai
ambiţios, a reuşit să întreacă recordurile mondiale stabilite de rusul
Miniaşkin la 100m fluture-bras (1.05,8) ajungând curând la 1.02,00... Insă adevăraţii inovatorii ai noii tehnici
sunt americanii Jack Sieg şi antrenorul acestuia David Armbruster, St. Louis,
USA., 1935 !
In 1953, cei doi înotători maghiari
au evoluat la Buc. cu ocazia întrecerilor de înot din cadrul Festivalului
Mondial al Tineretului, ocazie care a prilejuit înotătorilor noştri să înveţe
noile mişcări ( în acelaşi timp, a sosit
la Buc. antrenorul vest-german Horst Hoffmann care învăţa juniorii noştri
aceleaşi mişcări).
În aceste împrejurări, la scurt timp au apărut 'delfiniştii' noştri (în ordinea apariţiei lor : Al.Popescu ,
Mircea Olaru, Valy Medianu, Stefan Kroner ş.a.) dintre care nu trebuie
uitate performanţele lui Sandu Popescu (*) (probabil
cel mai talentat înotător român din toate timpurile...) finalist la proba
de 200 m la JO Melbourne, 1956 (2.28,9,
locul VII).
(*foto
colecţie personala Al. Popescu, Dinamo Buc.)
Tehnica delfin a condus recordul la
1oo m sub pragul celor 60 sec. în 1960 (Larry Larson, SUA), apoi sub limita a
două minute, în 1976 proba de 200 m (Pyttel Roger, RDG); la fete, prima care
reuşeşte să înoate 100 m sub 1 min. a fost Cristine Knacke, RDG în 1977;
recordul la 200 m este încă peste limita psihologică a celor 2 min.
Biomecanic analizate, ondulaţiile delfin reprezintă de fapt nişte simple
pendulări iniţiate printr-o succesiune de semi-rotări ale şoldurilor în ax
transversal (balans)
(*grafica
Swimming manual, FINA TSC, Seul, 1988)
[Acest aspect redă
importanţa ondulaţiei la nivelul şoldurilor]
Coordonarea
ce mai eficientă este regăsită în formula 'două ondulaţii la un ciclu de braţe
şi o respiraţie' dar coordonarea cea mai mare generatoare de viteză este
regăsită în expresia 'o respiraţie la două vâsliri cu braţele şi (deci) cu patru ondulaţii'....
Dar, la fel ca şi la restul de
procedee tehnice de concurs, eficienţa tehnicii delfin nu
-----------------
*[Sandu a reuşit o performaţă care-i conferea
locul 3 (1.03,80), iar M. Olaru locul 6 (1.06,10), în ierarhia mondială în 1954 la 100m delfin,
vezi concursul Rostock, ex-RDG, ]
se datorează, în principal, ondulaţiilor ci
braţelor; de-a lungul timpului au existat mulţi înotători de elită care
demonstrau coordonări ciudate, unii chiar fără mişcările ondulatorii despre
care vorbeam.
Fiind o mişcare naturală, este mai
mult ca sigur că ondulaţiile delfin au fost practicate, cunoscute deci din cele
mai vechi timpuri (aşa cum rezultă din
desenele de pe unele obiecte antice, unde înotătorul este redat în poziţie
simetrică a picioarelor spre deosebire de alţii înotători, redaţi cu acelaşi
prilej, care sugerau bătăile alternative cu picioarele...).
Prima
kinogramă a înotului Delfin redată în lucrarea lui Armbruster, 1942
(grafică
– Getyimage, FINA – Aqutics world, Aprilie 2006)
----------------------
*[Înotătoarea noastră Pura
Stela, pregătită excelent de regretatul Gicu Dimeca, înaintea JO.Seul 1988 avea
poziţia a 2-a în topul mondial cu timpul de 2.o9,73, din păcate ea nu a
rezistat psihic la stressul ultimelor săptămâni de pregătire şi a înotat sub
posibilităţi în finala olimpică, dar cu 10
ani înaintea ei Geta Cerbeanu cucerea medalia de argint la CE Juniori la 100m
delfin.]
(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)
[kinograma unui ciclu de înot Delfin din
profil şi din plan frontal]
01.5.
INOTUL MIXT-INDIVIDUAL
Este o probă care s-a impus odată cu
evoluarea metodicii de pregătire şi de învăţarea a celor 4 procedee de înot.
Probele de mixt-individual au apărut
după anii 1950 şi la fiecare olimpida organizatorii includeau sau retrageau
aceste probe (200, 400, mai nou si 100 in bazin scurt..).
Există o strategie tipică în probele
de înot mixt-individual. Din timpul total planificat sportivul ar trebui să
respecte următoarele procentaje proprii fiecărui procedeu:
- 22,5%
pentru procedeul înot Delfin
- 25,7%
pentru procedeul înot Spate
- 29,3%
pentru procedeul înot Bras
- 22,5%
pentru procedeul înot Craul
(aceasta este
şi ordinea de parcurgere a celor 4
procedee).
Cotele
procentuale au fost comunicate de specialiştii canadieni bine reprezentaţi în
topul mondial la această probă-procedeu....
Atunci
cand un antrenor sau sportiv doreşte aş evalua graficul de concurs el poate să
ţină cont de aceste valori procentuale.
In
probele de Mixt-Individual fiecare procedeu este important… dar Brasul pare cel
mai important deoarece acolo o prestaţie slabă se soldează cu multe secunde
pierdute (Brasul fiind cel mai lent
procedeu iar brasiştii excelează la probele de Mixt-Individual.)
Este
posibil, pe viitor, pentru creşterea spectaculozităţii, ca regulamentul FINA să
permită ca fiecare sportiv să folosească o strategie personala în folosirea
ordinii celor 4 procedee.., este o posibilitate de a mări spectaculozitatea
desfăşurării acestei probe.
[Ordinea actuală a celor 4
procedee care compun proba de Mixt-Individual]
[va urma...]
No comments:
Post a Comment