Thursday, April 25, 2013

07 / Tehnica (A)




Capitolul 4  
 TEHNICA DE INOT SPORTIV

Sumar:

01. Evoluţia procedeelor tehnice de concurs: crawl , spate   delfin   bras 
02. poziţii fundamentale de plutire şi înaintare;
03. poziţia întins  ventral;
04. poziţia întins dorsal;
05. mişcări ciclice de înaintare;
06. vâsliri  efectuate cu braţele;
07. mişcări executate cu picioarele;
08. Startul, întoarcerile
                                          Rezumat, Bibliografie selectivă



01.    EVOLUTIA PROCEDEELOR TEHNICE  DE CONCURS


01.1.  CRAUL/ ‘LIBER’ – ‘FREESTYLE’

            Termen folosit de oficiali, în regulamentele FINA, FRN, pentru a indica acele probe de înot în care sportivul poate concura folosind, pe toată distanţa, orice fel de mişcări, inclusiv cele de bras, sau fluture-delfin cu condiţia ca startul să fie efectuat de pe marginea bazinului (block-start).            

            Deoarece tehnica de înot craul s-a dovedit a fi cea mai rapidă în faţa celorlalte procede, probele de ‘liber’ sunt parcurse la  – ‘libera alegere’ a concurentului, ceea ce reprezintă optiţiunea pentru tehnica Craul (*)

            Termenul a fost adoptat de FINA in ideia democratică şi de ‘fair-play’ de  a permite accesul larg la întrecerile de înot şi a celor care nu ‘ştiu’ să înoate bras (un procedeu foarte tehnic şi deci mai greu de învăţat...)sau alte procedee în spiritul respectării stricte a regualmentului de înot.

     Este cel mai rapid procedeu de înot sportiv, cu el se concurează în cele mai multe probe de concurs (amatori): 5o, 100, 200, 400, 800, 1500 şi în probele de marathon aquatic, triathlon, pentatlon modern etc.

        El a fost demonstrat în 'premieră' în 1893 de copilul înotător, australian Alik Wichmann, care, la numai 12 ani, imitând mişcările alternativ‑continuue ale picioarelor, observate la înotătorii băştinaşi din Ins.Rubiana, Arh.Solomon, a reuşit să parcurgă 66,66m în... 44,o sec.(ceea ce reprezenta o performanţă bună pentru sec. 19... - 1893); Alik era foarte talentat, dacă ar fi participat, peste trei ani, la primele JO Athena 1896, cu certitudine l‑ar fi întrecut pe Alfred Hajos Gutmann (Ungaria) care a reuşit cu 1.22,o la 100 m liber să devină primul campion olimpic autentic la înot....

---------------------------

*[singura precizarea regulamentară care ar conduce la folosirea procedeului craul este cea care se referă la ultimul procedeu folosit în probele de înot mixt-individual, care pretinde ca tehnica adoptată la ultimul procedeu să fie alta decât cea de înot Spate, Bras sau Fluture]    



            Antrenorul australian A.Farmer, frapat de asemănarea noilor mişcări cu cele de târâre s‑a exprimat "Loock a the kid... he crawled..."(``Uite la puştiul ăla cum se târăşte...``); se pare ca meritul de a fi fost primul care a folosit acest termen îi aparţine celebrului om politic şi savant american Benjamin Franklin, care în lucrarea "How to becomme a skilfull swimmer in a short time"(``Cum să devii înotător îndemânatic în timp scurt ``), 1769, foloseşte termenul 'to crawl' pentru a indica cum să fie învăţat înotul atunci cînd te afli într‑o apă adâncă ( cu referire la ’dog padle’ – ’câineasca’ pe limba noastră...)           

            Tehnica de înot 'Crawl' a fost precedată de tehnica 'Trudgeon' (**);tehnică ce conţinea mişcări alternative cu braţele însoţite de forfecări laterale, puternice efectuate cu picioarele, forfecare ce apărea după fiecare întoarcere a capului pentru inspiraţie.

     Apariţia noii coordonări a şocat opinia publică engleză sensibilă la activitatea de înot; la unele întreceri a fost, pur şi simplu, interzis alături de procedeul bras; totuşi 'noul' s‑a lansat, la început ca tehnică de sprint, apoi ca tehnică de înot‑fond;

            Probele astfel disputate s‑au numit 'probe de înot liber' (nage libre, freestyle) ‑ adică probe în care înotătorul poate alege ori ce tehnică; de regulă este preferată tehnica craul care, practic, este cea mai rapidă coordonare de înaintare prin apă, dar, teoretic pot fi folosite ori ce fel de mişcări.

            La rândul ei, tehnica 'Trudgeon' a fost precedaă de înotul 'Over' care deriva din tehnica bras; cei care nu puteau deprinde simetria mişcării de picioare bras au practicat 'un bras pe‑o parte', cu respectiva foarfecă de picioare şi o mişcare asimetrică de braţe.

     Nicolas Winmann, în prima lucrare despre înot (1538 !), face aprecieri interesante despre deosebirea dintre 'înotul pe piept' şi cel 'pe o parte' care 'este obositor şi inestetic'...;



'           Alura' de a înota cu mişcări alternative era cunoscută încă din plină antichitate: - dovadă este chiar hieroglifa care deservea noţiunea 'a înota' la egipteni care este de fapt o idiogramă sugestivă a acestor mişcări caracteristice

------------------

(**)(după numele inovatorului ei John Trudgeon,1875, care l‑a rândul său o numea 'înot spaniol' pentru faptul de a o fi învăţat de la indienii sud‑americanii întîlniţi în călătoriile sale de marinar prin coloniile Regelui Spaniei...)

            Acest lucru este cu atît mai interesant cu cît este bine ştiut că egiptenii cunoşteau chiar la perfecţiune, tehnica denumită de noi 'bras', dar, la 'concurenţă', cele două tehnici au permis scribilor să opteze pentru cea mai sugestivă reprezentare, adică idiograma înotului craul (vezi Anexa nr.14). 


            Era modernă a înotului sportiv este cea de după fondarea FINA, 1908. Primul care reuşeşte să parcurgă o întreagă probă de 100m cu această tehnică a fost havaianul Duke Kahanamoku (1911) care prin 1920 reuşeşte să ducă recordul mondial la 1.00,4 ‑ puţin lipsindu‑i deci, să fie el primul om capabil să înoate 100m sub 1 minut... 


            Gloria i‑a revenit însă lui Johny Weissmuller (născut în 1904 la Freidorf în Timişoara...!), care în 1922, la Alameda, USA reuşeşte 0.58,6; tehnica sa era impresionantă şi a fost mult popularizată prin filmele  cu 'Tarzan'... corpul plutea destul de mult la suprafaţă, capul era ridicat, braţele alunecau înaintea începerii vâslirii ceea ce permitea picioarelor o activitate intensă ( tehnica lui Johny, probabil, a fost mult influenţată de solicitarea regizorului de film care dorea să aibe evoluţii spectaculoase şi pline de acurateţe pe peliculă...!).

       Johny a devenit modelul clasic de înotător eficient, folosind o coordonare devenită clasică - 'o respiraţie la două braţe şi şase bătăi de picioare' ( 2/6), tipică pentru înotul de viteză, elegantă şi atrăgătoare.

     Craul‑ul anilor '20 era deja perfecţionat, vîslirea cu braţul întins  (circulară,  asemănătoare 'zbaturilor' unui vapor) începe să piardă teren înlocuită fiind de vâslirea cu cotul îndoit, paralelă cu axul lung al corpului (catherpilară, asemănătoare şenilei de tractor sau de tanc);umerii sunt din ce în ce mai bine folosiţi pentru un 'tempo' de înot suficient de ridicat.

     Prin anii '30 craul‑ul este perfecţionat de japonezi; ei au micşorat tempo‑ul braţelor, intensificând, în schimb, lucrul picioarelor ( mai ales prin 'punerea' în lucru a fazei ascendente, de ridicare a segmentului întins şi cu flexie plantară pronunţată); braţele aveau astfel lungi momente de alunecare, astfel japonezii au 'construit' o coordonare de 2/10, adică 'o respiraţie la 2 braţe şi 10 picioare'. Campionul olimpic la JO Los Angeles 1932 în proba de 100m liber a fost Miasaky Yasuji, de 14 ani, care a realizat 0.58,00 cu tehnica mai sus descrisă; la ediţia 1936 finala de 100m liber era 'invadată' de alţi 2 japonezi care au ocupat locurile 2, 3 şi în serii au corectat şi recordul olimpic.

     Perfecţionările japonezilor au fost posibile atît timp cît  mişcarea braţelor nu ajunse‑se să fie înţeleasă ca principala forţă motrică la înot.

     La această convingere s‑a ajuns în anii de după terminarea războiului atunci cînd americanii, începînd dela JO Londra 1948, (Marshal, Cleveland) au demonstrat eficienţa vâslirii cu rotarea înternă a braţului din umăr şi cu poziţionarea 'sus' / ’înainte’ a cotului ('rotating arm action'), tendinţă imediat preluată şi de înotătorii francezi (Alex Jany, George Vallery) şi chiar de românul Bubşi Novak şi el timişorean, din Freidorf..  (acesta şi Titus Groza fiind primii care au înotat sub limita celor 60 sec, în Romania în 1950)

      Treptat, până la JO Melbourne, 1956 rolul picioarelor s‑a diminuat, rotarea din umăr a transformat vâslirea liniară (catherpilară) într‑o mişcarea sinusoidală care 'prindea' mai bine apă.

     Americanii, cu al lor spirit tradiţionalist, au căutat să perfecţioneze craul‑ul respecând coordonarea clasică 2/6; în schimb australienii, 'sacrificînd' tradiţia au dat 'cale liberă' noiilor tendinţe, adică au inovat coordonări în care mişcările picioarelor erau mult diminuate; astfel au apărut înotători ca Ilse şi John Conrads, 1956, specialişti în probele de fond, care concurau devenind campioni folosind coordonări ca 2/4 ('o respiraţie la două braţe şi patru bătăi de picioare'), sau chiar 2/2 (George Breen, SUA)

     După anii '60‑'70, tehnica s‑a stabilizat în mod cert: coordonarea 2/6 fiind recomandată pentru probele de sprint 50, 100m iar cealaltă coordonare 2/4 pentru probele de fond.

      După 1975 apare conceptul Counsilman despre tehnica de înot, conform căruia mişcările de înot pot fi apreciate ca fiind o varietate a mişcărilor helicoidale ‑ în mod instinctiv înotătorul caută, modificând sinusoidal direcţia de vâslire, volume de apă aflate în relativă nemişcare, volume asupra cărora va aplica, pe distanţe mici şi durată scurtă, forţa sa pentru a obţine o reacţiune optimă a apei, de fapt acel sprijin care va propulsa corpul spre înainte.

            Acum apare clar că maximum de eficienţa se poate obţine aplicînd la fiecare vîslire o forţă cît mai mare- pe sectoare scurte de vâslire (a) şi numai după ce s‑a obţinut acest efect, printr‑o cât mai corectă  mişcare asemănătoare elicei, apare problema tempo‑ului / vitezei de repetiţie (care dacă este prea mare conduce la ’tăirea’ apei.., iar dacă este prea lent nu-şi justifică prezenţa,  locul...), deci a unei pregătirii fizice în apă îmbinată cert cu cea mai bună tehnică, conform graficului de probă (b).

     In aceste condiţii tehnica de vâslire a fost reformulată;  mai ales la Craul cea de a 3‑a fază a vâslirii sub apă care se 'făcea' cu o 'liftare'/ridicare a braţului din apă (cu cotul îndoit) este din ce în ce mai mult înlocuită cu o împingere energică a apei, avînd cotul, braţul bine întinse la momentul ieşirii din apă; la varianta 'liftată', îndoirea cotului ducea la scurtarea pârghiei şi deci la o diminuare a forţei, la varianta 'biciuită' întinderea braţului rezolvă acest inconvienent iar forţa vâslirii creşte, deci şi capacitatea de a înainta cu energie mai mare, energie care prin viteza de repetare va putea permite viteze de înot mult mai mari.



     De la mişcările de înot efectuate oarecum 'la nimereală' s‑a ajuns la serii de vâsliri deosebit de precise, corecte dar mai ales energice şi astfel, după '80 recordurile mondiale au suferit modificări impresionante.  



            In aceste condiţii considerăm că eficienţa biomecanică a mişcărilor de înot poate fi testată căutâd a realiza 'cea mai mare viteză ‑ cu cele mai puţine, dar energice, mişcări' (regim care nu poate fi realizat cu greşeli de tehnică !!!).



     La ora actuală, forţa aplicată în efectuarea vâslirii este mare, încât, doar cu puţin peste aceste valori se poate ajunge la situaţia de a 'tăia apa', adică la pierderea 'sprijinului' care‑l oferă rezistenţa acesteia.



            In ultima perioadă ritmul omologărilor de noi recorduri mondiale a cam scăzut ‑ este de aşteptat ca în viitor 'răspunsul' să nu provină din capitolul 'tehnică' sau 'pregătire' ci din cel al 'selectiei’ biotipului cel mai indicat de a putea repeta serii de vâsliri foarte energice pe durate de timp cât mai lungi...' ; iar în aceste condiţii probabil că 'modelul înotătorului' va suferi modificări sensibile ‑ înotătorii secolului  următor vor putea semăna cu nişte atleţi înalţi:subţiri, mlădioşi, uşori şi foarte viguroşi - varianta curentă, actuală fiind nişte 'corpuri ectomorfe', voluminoase, capabile a  vâsli cât mai energic dar având pârghii / braţe mai scurte, datorită taliei lor mai scunde. .



     In ceea ce priveşte coordonarea cu respiraţia, australienii au lansat tehnica 'respiraţiei bilaterale', adică 'odată la 3 vîsliri' sau 'dată la un ciclu şi jumătate' (1955‑60); după 'voga' făcută, s‑a observat că această coordonare este deficitară pentru probele în care datoria de oxigen este mare (100, 200m) cu toate că prin simetrie îmbogăţea cu ceva randamentul înotătorului.



     Performanţele la Craul au crescut şi datorită continuei  perfecţionării a procedeelor de întoarcere şi start.



            Intoarcerea de înot liber / 'craul' a putut fi perfecţionată, după anul 1965, cînd  FINA a făcut o 'concesie' după mult timp de 'apărare' a canoanelor regulamentare: efectuarea întoarcerilor la 'craul' fără obligativitatea de a atinge peretele cu mâna ci doar... cu 'o parte a corpului', fapt ce a permis 'omologarea' oficială a modalităţii de a schimba sensul de înot prin 'rostogolire'.



            Se poate aprecia că la fiecare întoarcere prin 'rostogolire', corect efectuată, un înotător mediu câştigă cca. 0,5 sec. iar un performer cca. 0,3 sec., în schimb, greşita execuţie a 'rostogolirii' poate 'costa' suficient de mult orice înotător, mai ales la începători (aici se pune problema alegeri optime a momentului cînd rostogolirea trebuie să devină regulamenta - obligatorie şi deci perfectibilă...).



     Tot de prin anii 1970 se poate vorbi despre apariţia unui nou tip de start ‑ 'grab-start' sau, în traducere, pentru înot - 'start furat'....



            Varianta clasică a balansului braţelor presupunea un 'timp' pierdut (mai ales după ce balansul a fost 'împodobit' cu o rotare completă a braţelor de 360 grade..), tot americanii au preferat, pur şi simplu, să sară, să plonjeze direct în apă, de parcă ar fi 'furat' startul..., 'economisind' din timpul de start multe zecimi de secundă.



            Ceea ce este important la noul 'model' de start este că 'el' nu pierde vremea cu fel de fel de trucuri ci îndeamnă înotătorul să 'intre' direct în 'concurs', plonjând superficial, la mică adâncime, şi, mai ales, începând 'parcursul' cât mai repede posibil.

            Tehnica actuală folosită de 'stelele' înotului (deci tehnica adaptată la efortul maximal de concurs) ne arată un înotător care înaintează destul de scufundat (1); acest fapt permite efectuarea unor vâsliri cât mai adânci şi deci, mai puternice (a) iar, în acelaşi timp, scufundat fiind, corpul devine sensibil mai uşor şi deci, mai lesne de propulsat în apă (b).         Tempo‑ul de înot este mai scăzut, mai rar (2) în comparaţie cu alţi ani sau alte perioade; acest fapt se datorează atât creşterii forţei de vâslire (a) cât şi a unui regim economic de mişcare, dedus din tehnica fără greşeli (b).

            .




(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)



 [kinograma unui ciclu de înot Craul văzut din profil şi din plan frontal]



            Acestui 'tempo' optim‑diminuat îi corespunde o creştere, direct proporţională, a 'Lungimii Unităţii de Vîslire' ( LUV ‑ se calculeză împărţind distanţa înotată la numărul de cicluri), manieră convenabilă înotătorilor cu talie înaltă.

            Tehnica şi tempo‑ul astfel descrise servesc manifestarea permanentă a constanţei de înot (3), atât ca corectitudine tehnică cât şi ca parametrii de efort; acest regim este obţinut după ani mulţi de exersare cu răbdare neclintită a unor 'zone de

efort' la parametri accesibili pentru a obţine 'reacţii' constante de adaptare la efort.

            De ex., la proba de 100m ‑ apropierea intermediarului '2' la valorile primului bazin, la probele de fond ‑ obţinerea efectivă a constanţei la fiecare intermediar (vezi graficul probei de 1500m masculin în compania lui Vl.Salnikov, primul om care a parcurs distanţa cu o medie sub limita psihologică a 'minutului'.), iar la proba de demi‑fond (200m), mai ales în compania fetelor, s‑a remarcat ( în toate probele de 2oom, indiferent de procedeu..), un grafic de efort comun ce poate fi redat astfel:



 de la 0 la 50m‑intermediarul 1 /   valoarea I,   ex.: 31 sec.
 50m la 100m ‑intermediarul 2/     valoare III,  ex.: 33 sec.
 100m la 150m‑intermediarul 3/    valoare IV,  ex.: 34 sec.
 150m la 200m‑intermediarul 4/    valoare II,   ex.: 32 sec.
Timp total ........................................................... 2.10,oo

           

            Pentru noi românii, 'craul'‑ul este important deoarece ne‑a prilejuit o satisfacţie rarisimă: la inaugurarea în programul tehnic de concurs a noii probe de 5o m liber (CM Madrid 1986) Tamara Costache (Ploieşti) a ocupat locul I stabilind primul record mondial oficial al acestei probei cu timpul 0.25,28.



01.2. SPATE - CRAUL

           

            Este de presupus că încă din vechime, omul, în împrejurări legate de viaţă sau chiar de învăţare a înotului a intuit posibilitatea de a se deplasa folosind poziţia pe spate. Cu toate că reprezintă cea mai simplă modalitate de a ’scăpa’ de apă (ne referim la respiraţie îndeosebi...), înotul pe spate nu a fost atât de apreciat cum a fost adoptat Brasul sau chiar tehnica Craul.

            Explicaţia poate proveni şi din faptul că odată culcat pe spate subiectul pierde controlul asupra mediului imediat înconjurător, el nu ştie ce se va îmtâmpla şi deci fie că renunţă fie adoptă o rigiditate care fac sa piardă echilibrul precar pe care-l poate avea cu apa...

            Prima referire la acest mod de a înota apare în lucrarea lui Nicolas Winnmann (1538) – Colymbete sive de arte natandi (titlu care noi românii îl putem înţelege cu mare uşurinţă ....), fiind primul manual de înot menit a servi activitatea.

            Despre înotul pe spate Winnman făcea aprecierea că ar fi mai folositor decât înotul pe piept (brust în germană...) fiind mai odihnitor şi astfel mult recomandat la deplasări mai lungi sau în caz de salvare...

            In 1798, cunoscutul pedagog german GutsMuts în ’Kliene Lehrbuch der Swimmkunst zum Selbstunterricht’ (Cărticica pentru învăţarea înotului) pledează, din nou, pentru practicarea cu mai mult interes a înotului pe spate menţionând valabilitatea acestuia în acţiunle de salvare şi, atenţie, fiind procedeul cel mai uşor de învăţat de către începători.

            Ideia învăţării înotului prin procedeul Spate a rămas în tradiţia germană de învăţare a înotului de către copii; ea a fost reluată în anii 1855 de către alt devotat al ideii (Herman Ladebek), apoi reintrodusă în anii 1925 de Karl Wiessner şi iată în zilele noastre, în 1970, Karl-Heinz Stikert, începe lucrarea sa despre înot cu - analiza procedeului spate !



            Această linie metodică remarcată la specialiştii germani ar trebui să preocupe mai mult pe instructori, pe antrenorii noştri...!



            In a doua jumătate a sec XIX îşi fac apariţia primele întreceri de înot, debut în Anglia. Intrecerile se desfăşurat mai ales prin procedeul Bras, dar foarte curând s-a ajuns la înotul Bras pe spate, tehnică care din 1900 (JO Paris) este regăsită în programul întrecerilor de înot.



            Apariţia înotului Craul a dus, fireşte, cum era de aşteptat, la maniera de a înota ’Craul pe spate’, iar din 1912 (JO Stocholm) primul care reuşeşte să parcurgă distanţa de 100 m spate a fost americanul John Hebner(*)   Treptat americanii au ameliorat tehnica acordând corpului o poziţie mai apropiată de orizontala apei.



            Modernizarea procedeului începe cu ’era japoneză’ care la JO 1932, Los Angeles (când japonezii au câştigat toate probele masculine cu excepţia celei de 400m liber), şi la probele de Spate au apărut înotători care



mişcau frenetic din picioare, corpul era bine apropiat de suprafaţa apei iar braţele erau conduse, pe verticală, la reperul ’ora 12,00’....




[1956 – spatista Marika Both, Tg. Mureş participantă la JO Melburne, antrenor Toth Pall Iosif,

un foarte bun technician.]



            Replica americană nu s-a lăsat aşteptată şi celebrul antrenor Bob Kiphuth îl lansează pe Adolf Kiefer cu o tehnică mai energică – tempoul braţelor foarte crescut, fapt pentru care braţele nu mai intrau în apă la fel ca la japonezi ci la ‚ora 11 sau 13,00... Kiefer a inovat şi tehnica întoarcerilor şi astfel recordurile au început să revina spre americanii ..

            După 1945, apare un francez, Georges Vallerey, primul care intuieşte că pentru creşterea eficienţei vâslirii cu braţele este necesar o alungire a conturului acestei mişcări. Aşa se face că a apărut ’vâslirea în val’, de fapt o mişcare de rotare internă a braţului din humerus, având cotul îndoit alură care a fost imediat aplicată, însuşită şi la restul procedeelor de înot sportiv..

            După 1970 s-a impus tehnica germanului Roland Matthes; acest înotător avea cca 2,00 m înălţime, corpul longilin şi o mobilitate+supleţe excepţionale ; el putea vâsli de la ’ora 12,00’, avea o tracţiune în val puternică susţinută de pendularea picioarelor cu o mare amplitudine.

            După JO Seul 1988, tempoul revine şi aduce cu ’el’ biotipuri mai scunde iar, prin o şireată interpretare a regulamentului de înot – spatiştii încep să parcurgă primii 15 m cu ondulaţii delfin pe spate – mişcare care are un efect propulsiv important.

            Pentru noi procedeul Spate a fost mereu în atenţia antrenorilor, în anii 60 era reprezentat de numele Cristinei Balaban, apoi au apărut Carmen Bunaciu şi Anca Pătrăşcoiu iar punctul culminant a fost succesul surpriză a Dianei Mocanu, căştigătoare a 2 medalii de  aur la JO Sydney 2000.

            O performanţă păcută, de data aceasta din partea băieţilor este apariţia lui Florea Răzvan, , Farul Cosntanţa antrenor prof. Tavi Tileagă care la Ediţia JO Athena 2004 a reuşit cucerirea medaliei de bronz la 200m spate... 


(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)



 [un ciclu de înot spate (vedere laterală, vedere frontală)]



----------------

*(acesta folosea o tehnică rudimentară – capul mult ridicat / aşa cum mai vedem în meciuirle de polo..., bazinul, şoldurile mult sufundate iar genunchii ajungea mult peste suprafaţa apei).

--------------------





01.2.  BRAS  



Reprezintă o modalitate veche a oamenilor de a înainta în apă; ca toate mişcările de înot dealtfel, Brasul sugerează mişcări de căţărat, de depăşire a unui obstacol (alură comună începătorilor puţin 
înstruiţi).          
     

(*grafica Trenirovka na pluveţa, Liuţkanova, Mediţin I Sport, 1969, Sofia)



            Aşa cum se remarcă din figura anterioară, tehnica de înot Bras, ne referim a cea care este astăzi acceptată ca "tehnică corectă", este cea mai de timpuriu practicată.

            Papirusul pe care a fost reprodusă această veritabilă chinogramă are o vechime de cca 5000 de ani şi indică interesul egiptenilor pentru practicarea înotului. 

            Brasul mai este evocat şi de istoricul grec Tucidide (460-395 î.e.n.) care descrie cum înotau soldaţii greci pe sub apă (‘ca nişte broaşte’) pentru a ataca portul asediat al Siracuzei.  Totuşi, diferitele imagini care evocă practicarea înotului (ornamente pe amfore, monede, etc.) nu ating gradul de perfecţiune (în reprezentare a tehnicii) pe care îl remarcăm în cazul egiptenilor, probabil că în cultura lor înotul se bucura de mare preţuire.

            Un moment important pentru reprezentarea acestui procedeu este evocarea lui în prima lucrare de înot (1538) în care autorul Nicolas Winnman, îl apreciază ca cel mai "frumos şi odihnitor"  stil în comparaţie cu înotul pe o parte, la fel de indicat pentru a înota şi pe spate...

             Odată cu trecerea anilor Brasul se răspîndeşte, mai ales în Anglia şi Germania unde, în prima jumătate a secolului XIX, se organizau competiţii profesioniste importante (cursa de 1 milă pe Tamisa, întreceri ale 'tăietorilor de sare' din Halle, etc.) la care se înota Bras.

            În 1817 generalul prusac Ernest von Pfuell a pus la punct o tehnologie de învăţare a mişcărilor de Bras pe uscat, în cazărmile soldaţilor sub conducerea unui personal mai puţin calificat în învăţarea înotului. 

           






(*foto Sport. Unterrlicht, D.Kuhlmann, Muncken, 1973)

           

            Cu toată popularitatea atinsă, la primele două ediţii ale J.O. probele de Bras nu au figurat în programul tehnic de concurs, de abia în 1904 apare pe distanţa de 440 yarzi, iar din 1908 proba de 200 m, proba de 100 m fiind adoptată destul de tîrziu (1968).



            Brasul anilor 1900, brasul clasic cum i se mai spune, avea o tehnică simplă, parcă lipsită de subtilităţile cu care sîntem obişnuiţi astăzi - capul mult ridicat la suprafaţa apei, la fel umerii şi în general corpul menţinut mult spre verticală, vâslirile aveau un contur larg, evident puţin eficace dar foarte sigure pentru începători, mişcările exacte şi precise făceau ca înotătorul să execute de cele mai multe ori, mişcările, în mod mecanic. 

            Începînd din anul 1930, favorizaţi de o serie de imprecizii ale regulamentului, unii brasişti încep să readucă braţele înainte – lateral, prin aer, fapt care a condus la apariţia procedeului fluture.

            De fapt, această inovare a izvorât din interesul permanent al brasiştilor de a creşte viteza de înaintare la "cel mai lent procedeu de înot", dar FINA, în 1935 a interzis această soluţie, apărând / salvând Brasul de la o deformare care l-ar fi compromis categoric.  Aceste tendinţe au continuat, astfel că în perioada 1950-1957 au început să apară brasişti care concurau înotând porţiuni nefiresc de lungi sub apă (vâslirea în acest caz este mai lungă şi deci produce creşterea vitezei) dar "preţul" plătit de înotător era prea mare - înotând în condiţii hipoxice organismul era suprasolicitat.

            Sesizând acest lucru FINA a interzis brasiştilor înotul sub apă ( din 1957 a fost permis doar executarea unui singur ciclu de vâslire sub apă, fără a respira, după start sau înotarcere, obligând astfel înotătorul să menţină capul, sau o parte a acestuia la fiecare vâslire pe suprafaţa apei).

           Încorsetaţi de cele mai multe prevederi, în comparaţie cu alte procedee, brasiştii continuă să inoveze tehnica: pentru a câştiga viteză corpul trebuia să adopte o poziţie cât mai apropiată de suprafaţa apei iar pentru a reuşi acest lucru, inovatorii brasului au reorganizat coordonarea braţelor cu respiraţia; astfel , atunci când, în mod firesc braţele termină vâslirea şi ca o consecinţă a acestei vâsliri corpul se ridică, a fost plasat şi momentul inspiraţiei. 

            Noua coordonare, a fost denumită "Bras cu inspiraţie întârziată" şi a fost demonstrată din 1963 de japonezi (Osaki Yoshikiko) şi americani (Chester Jastremski) cu care tehnică au ridicat radical tempoul de înot, au beneficiat de vâsliri mai adânci iar ca o consecinţă au modificat vâslirea circulară a picioarelor cu o mişcare eliptică, scurtă explozivă şi eficace. 

            Brasul "întîrziat" a condus la realizarea unor performanţe superioare dar permanent expuse la descalificare prin tendinţa de a adopta o poziţie scufundată a capului imediat după efectuarea inspiraţiei. 

            Înotând astfel, mulţi brasişti au început să alcătuiască suita mişcărilor aidoma cu cele realizate la ondulaţiile delfin, dar cerinţa de a avea permanent capul peste nivelul apei împiedica realizarea acestei mişcări naturale

            Timp de cca 25 de ani brasiştii s-au luptat cu Comitetul tehnic al FINA pentru a obţine permisiunea de a scufunda capul în apă - din 1987 acest lucru a fost aprobat prin prevederea –‘la fiecare ciclu de braţe înotătorul trebuie să execute o respiraţie’ - deci, indiferent cât de adânc intră/ondulează capul în apă, dacă el revine sus la fiecare respiraţie înotătorul nu este sancţionat.

 ( ondulaţia delfin este totuşi permisă ca o mişcare unică, singulară doar după start sau întoarceri, conform cu ultimele precizări ale FINA)



           

(foto colecţie personala)

Brasista Cristina Stănescu, Dinamo 1966

01.3.1.      BRAS SUB APĂ

            După start şi întoarcere, regulamentul oficial de concurs FINA permite ca înotătorul să poată executa un singur ciclu lung de mişcare, fără să respire, coordonare ce diferă de brasul obişnuit prin faptul că mişcarea braţelor este executată cu o vâslire prelungită spre coapse, fapt care aduce acestei faze un plus de viteză, randament.

            Brasul subacvatic ar putea fi considerat 'procedeu tehnic' de concurs avînd deci o cooordonare diferită de brasul clasic acceptat de regulamentul FINA-FRN.

            Folosind aceste mişcări sportivul poate rezolva:

            - o înaintare pe sub apă cel puţin egală cu înaintarea în bras clasic (de regulă se ating viteze mai mari);

            - un tempo mai lung şi deci odihnitor necesar deci la fiecare întoarcere.

            Coordonarea are în alcătuirea sa 3 pauze de alunecare deci şi de odihnă:

1/ cu corpul perfect întins (imediat după start sau după  întoarcere) până în momentul când, evident, se simte o pierdere importantă a vitezei după terminarea împingerii în perete sau după consumarea elanului de start,

2/ după care va fi îniţiată o văslire lungă cu braţele pentru a spori iarăşi viteza de înaintare sub apă - odată ajunse lângă şolduri începe o nouă pauză, până când, evident se simte o nouă pierdere de viteză,

3/ după care va începe vâslirea cu picioarele, la faza de pregătire, palmele se pliază pe lângă piept iar în momentul vâslirii propriu-zise cu picioarele, vor depăşi fruntea alunecănd spre înainte.

            In clipa cănd capul 'sparge' suprafaţa apei urmează prima mişcare în coordonare clasică (evident, şi prima respiraţie regulamentară).




(*grafica Swimming manual, FINA TSC, Seul, 1988)



            Deci: Un ciclu de vâslire Bras sub apă, este permis numai după start sau după întoareceri; remarcaţi că vâslire braţelor este amplă, până la şolduri, numai atunci poate începe mişcarea cu picioarele; recent a fost permisă completarea înaintării cu o singură ondulare delfin....






(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)



[un ciclu complet de înot Bras]





01.4.         FLUTURE - DELFIN 



            Cel mai 'tânãr' procedeu de înot  sportiv, al patrulea în ordinea cronologiei apariţiei procedeelor oficiale de concurs, are o 'istorie' interesantã: prin anii1925-26, brasistul german Erich Rademacher, profitând de o omisiune a regulamentului de tehnică Bras din acea perioadã, înota ultimii metri din probã efectuând faza de revenire a fiecãrei vâsliri pe un traseu situat deasupra apei; situaţia a generat creşterea numãrului celor care procedau la fel (1933, Henry Myers  SUA), fapt care punea în pericol 'brasul clasic', deoarece prin inovaţia amintitã viteza de înot creştea.

            Pentru acest motiv în competiţii au fost programate probe separate - Brasul clasic şi ultima inovaţie, denumitã:  'fluture-bras'...

            Cel mai 'tânăr' procedeu de înot sportiv - 'fluture-bras', va fi recunoscut de FINA din 1927..., iar din ian.1953, apare recunoaşterea oficială şi pentru tehnica 'delfin' care foloseşte ingenios efectul propulsiv dat de combinarea ondulaţiilor corpului (trunchi, picioare) în coordonare cu mişcarea concomitentă de vâslire cu braţele.

           

(*grafica American Swimming, ASCA 1991)



            De la acea dată s-a permis înregistrarea de recorduri cu cele două modalităţi (fluture cu picioare bras sau

Fluture cu ondulaţii delfin), dar practica din bazine a dat câştig de cauză ondulaţiilor delfin care dau procedeului viteză mai mare şi o notă de impetuozitate certă.

            Dar - tehnica 'delfin' a fost prezentată pentru prima dată în 1935 de către antrenorul David Armbruster care prin elevul său Jack Sieg (Univ. Iowa, SUA) a reuşit performanţa notabilă de 1.00,2 pe 100 yd.



            Despre noua tehnică s-au făcut precizări oficiale (vezi articolul "The dolfin-breast Stroke", Armbruster,Sieg -'Journal of Health and Physical Education, 1935 april 6:24), dar inovaţia a rămas fără ecou.



            Opinia publică, din acea vreme,  a optat pentru 'fluture - bras', adică tehnica de înot lansată de germanul Erik Rademacker după 1927, în plus curând au început frământările războiului, aşa că atunci când maghiarii Tibor Acs şi Georgy Tumpek au demonstrat noua tehnică, prin 1951  ..., toată lumea a crezut că aceştia erau descoperitorii noii tehnici ondulatorii, mai ales că Tumpek, mai viguros şi mai ambiţios, a reuşit să întreacă recordurile mondiale stabilite de rusul Miniaşkin la 100m fluture-bras (1.05,8) ajungând curând la 1.02,00...  Insă adevăraţii inovatorii ai noii tehnici sunt americanii Jack Sieg şi antrenorul acestuia David Armbruster, St. Louis, USA., 1935 !

            In 1953, cei doi înotători maghiari au evoluat la Buc. cu ocazia întrecerilor de înot din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului, ocazie care a prilejuit înotătorilor noştri să înveţe noile mişcări ( în acelaşi timp, a sosit la Buc. antrenorul vest-german Horst Hoffmann care învăţa juniorii noştri aceleaşi mişcări).



            În aceste împrejurări, la scurt timp au apărut 'delfiniştii' noştri (în ordinea apariţiei lor : Al.Popescu , Mircea Olaru, Valy Medianu, Stefan Kroner ş.a.) dintre care nu trebuie uitate performanţele lui Sandu Popescu (*) (probabil cel mai talentat înotător român din toate timpurile...) finalist la proba de 200 m la JO Melbourne, 1956 (2.28,9,  locul VII).






(*foto colecţie personala Al. Popescu, Dinamo Buc.)



            Tehnica delfin a condus recordul la 1oo m sub pragul celor 60 sec. în 1960 (Larry Larson, SUA), apoi sub limita a două minute, în 1976 proba de 200 m (Pyttel Roger, RDG); la fete, prima care reuşeşte să înoate 100 m sub 1 min. a fost Cristine Knacke, RDG în 1977; recordul la 200 m este încă peste limita psihologică a celor 2 min.

           

            Biomecanic analizate, ondulaţiile delfin reprezintă de fapt nişte simple pendulări iniţiate printr-o succesiune de semi-rotări ale şoldurilor în ax transversal (balans)




(*grafica Swimming manual, FINA TSC, Seul, 1988)



[Acest aspect redă importanţa ondulaţiei la nivelul şoldurilor]



            Coordonarea ce mai eficientă este regăsită în formula 'două ondulaţii la un ciclu de braţe şi o respiraţie' dar coordonarea cea mai mare generatoare de viteză este regăsită în expresia 'o respiraţie la două vâsliri cu braţele şi (deci)  cu patru ondulaţii'....



            Dar, la fel ca şi la restul de procedee tehnice de concurs, eficienţa tehnicii delfin nu

-----------------

 *[Sandu a reuşit o performaţă care-i conferea locul 3 (1.03,80), iar M. Olaru locul 6 (1.06,10),  în ierarhia mondială în 1954 la 100m delfin, vezi concursul  Rostock, ex-RDG, ]

 se datorează, în principal, ondulaţiilor ci braţelor; de-a lungul timpului au existat mulţi înotători de elită care demonstrau coordonări ciudate, unii chiar fără mişcările ondulatorii despre care vorbeam.



            Fiind o mişcare naturală, este mai mult ca sigur că ondulaţiile delfin au fost practicate, cunoscute deci din cele mai vechi timpuri (aşa cum rezultă din desenele de pe unele obiecte antice, unde înotătorul este redat în poziţie simetrică a picioarelor spre deosebire de alţii înotători, redaţi cu acelaşi prilej, care sugerau bătăile alternative cu picioarele...).






Prima kinogramă a înotului Delfin redată în lucrarea lui Armbruster, 1942










(grafică – Getyimage, FINA – Aqutics world, Aprilie 2006)



----------------------



*[Înotătoarea noastră Pura Stela, pregătită excelent de regretatul Gicu Dimeca, înaintea JO.Seul 1988 avea poziţia a 2-a în topul mondial cu timpul de 2.o9,73, din păcate ea nu a rezistat psihic la stressul ultimelor săptămâni de pregătire şi a înotat sub posibilităţi în finala olimpică, dar cu 10 ani înaintea ei Geta Cerbeanu cucerea medalia de argint la CE Juniori la 100m delfin.]



           
(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974)
 [kinograma unui ciclu de înot Delfin din profil şi din plan frontal]



01.5.         INOTUL MIXT-INDIVIDUAL



            Este o probă care s-a impus odată cu evoluarea metodicii de pregătire şi de învăţarea a celor 4 procedee de înot.



            Probele de mixt-individual au apărut după anii 1950 şi la fiecare olimpida organizatorii includeau sau retrageau aceste probe (200, 400, mai nou si 100 in bazin scurt..).

            Există o strategie tipică în probele de înot mixt-individual. Din timpul total planificat sportivul ar trebui să respecte următoarele procentaje proprii fiecărui procedeu:   



  - 22,5% pentru procedeul înot Delfin

- 25,7% pentru procedeul înot Spate

- 29,3% pentru procedeul înot Bras

- 22,5% pentru procedeul înot Craul

(aceasta este şi ordinea de parcurgere  a celor 4 procedee).



          Cotele procentuale au fost comunicate de specialiştii canadieni bine reprezentaţi în topul mondial la această probă-procedeu....



          Atunci cand un antrenor sau sportiv doreşte aş evalua graficul de concurs el poate să ţină cont de aceste valori procentuale.



          In probele de Mixt-Individual fiecare procedeu este important… dar Brasul pare cel mai important deoarece acolo o prestaţie slabă se soldează cu multe secunde pierdute (Brasul fiind cel mai lent procedeu iar brasiştii excelează la probele de Mixt-Individual.)

          Este posibil, pe viitor, pentru creşterea spectaculozităţii, ca regulamentul FINA să permită ca fiecare sportiv să folosească o strategie personala în folosirea ordinii celor 4 procedee.., este o posibilitate de a mări spectaculozitatea desfăşurării acestei probe.






[Ordinea actuală a celor 4 procedee care compun proba de Mixt-Individual]



[va urma...]

No comments:

Post a Comment