A3
15
CICLICITATEA PREGATIRII
CICLUL DE ANTRENAMENT
In contextul noţiunii de periodizare, ciclicitatea,
repetabilitatea formelor, metodelor, mijloacelor de antrenament trebuie
înţelese ca principiu fundamental al pregătirii (principiu caracteristic multor fenomene ale existenţei şi vieţii
biologice, asimilaţie / dezasimilaţie, consum / refacere, efort / odihnă etc.).
Evoluţia procesului de pregătire are ca obiect de lucru
funcţionalitatea optimă a organismului.
O complexitate de ipostaze biologice care prezintă
apariţii, valori succesive, cu mărimi periodice (cantitative, calitative) greu de anticipat în condiţiile vieţii
normale (civilul neantrenat)- în limitele unei pregătiri sistematice,
ciclice, sub incidenţa categoriei 'efort', condiţionează sportivul spre a
le cunoaşte şi să le folosească fericit
în scopul creşterii randamentului, al performanţei.
Diferiţii parametri funcţionali, care au o periodicitate
distinctă unii faţă de alţii, pot fi aduşi, prin antrenament, la un ritm comun
- în acest mozaic, exerciţiul fizic condiţionează specific diversitatea de
capacităţi iar cînd efortul este dirijat
ştiinţific acest rang are în vedere respectarea caracterului ciclic şi unitar
al majorităţii funcţiunilor organismului; invers, exersarea ocazională,
întimplătoare nu poate asigura finalitate pozitivă iar rezultatele vor întîrzia
să apară.
Conceptul
'ciclul de antrenament' se bazează pe ideia evoluţionistă ascendentă (a
unui singur / a mai multor parametri), de la un nivel inferior pînă cînd
funcţiunea revine la situaţia iniţială dar la un nivel superior, cu un plus de
acumulare, care prin repetabilitatea va realiza condiţiile necesare de
manifestare a 'saltului' (supracompensarea).
Ca orientare generală se poate vorbi despre:
- ciclicitatea intimă
fiecărui set de exerciţii, repetări proprii unui întreg antrenament;
- ciclicitatea specifică
mai multor antrenamente - 'mini' sau 'micro' ciclul săptămînal (luni-miercuri /
joi-sîmbătă);
- ciclul săptămînal
- unitatea organizatorică de bază a procesului de pregătire (instrument de
reglare a pregătirii);
- ciclul - etapă,
interval de cca. 4 săptămîni (3 săptămîni de 'încărcare' + 1 de 'îngustare', cu
verificarea pregătirii în final);
- mezo-ciclu,
interval de cca. 8-12 săptămîni care precede participarea la un concurs
intermediar de verificare în proba de concurs sau chiar la un concurs de
obiectiv (final); mezociclul poate fi termenul care vine să înlocuiască termenul
classic - perioada';
-
macro-ciclu, interval
de mai multe mezocicluri prin care este împărţit un 'an sportiv' calendaristic;
în sportul şcolar se identifică cu trimestrele, semestrele anului de
învăţămînt;
- ciclul anual,
ce 'contabilizează' strategia pregătirii, care dercurge (sau ar trebui..) din ciclul
olimpic, de 4 ani, unitatea supra-organizatorică care poate fi şi ea concepută pe ideia - 3 ani de
'încărcare' + 1 'îngustare', cînd se vor atinge obiectivele de performanţă
planificate anterior.
17. FORMA SPORTIVA şi
legătura ei cu pregătirea la altitudine .
Este expresia
care defineşte o stare calitativã superioarã a gradului de antrenament.
Atunci
când nu este întâmplãtoare ci premeditat dirijatã (vezi pregătire la altitudine), în condiţiile aplicãrii riguroase a
planului de pregãtire (periodizare,
planificare, susţinere-refacere, stimulare biologicã la altitudine etc.) se poate vorbi de act de
creativitate sportivã autenticã, adicã - intrarea în formã, menţinerea şi
chiar eşirea, la o datã prognozatã cu mult timp înainte.
Practic, forma sportivã maximã comportã aspecte 'temporale'
(perioade de timp distincte) şi 'structurale' (stare perfectã de sãnãtate, indici ridicaţi ai motricitãţii,
agilitate-acuitate tehnicã care vizeazã perfecţiunea în compania efortului şi
un tonus psihic de învingãtor), date care permit antrenorului o anumitã
previzibilitate (spre deosebire de
forma sportivã 'falsã' care poate apãrea spontan şi necontrolat şi evident fãrã
a atinge întreg cumulul de palmares la care poate aspira un sportiv în formã,
la data consursului de obiectiv...).
La înot
a fost remarcatã schema antrenorului rus Igor Koşkin ( cel care l-a lansat pe celebrul fondist Vladimir Salnikov, primul
înotãtor care a parcurs distanţele de 800 şi 1500 m cu o medie de sub 60
sec./100m. în perioada anilor '80...), schemã ce poate fi exprimatã ca
- 'regula
celor 5x10'...., practic un mezociclu (50 de zile - model standard) care
poate 'garanta' , prin repetări numeroase care generează experienţă pozitivă - intrarea în formã optimã la data stabilitã.
Intr-un
astfel de mezzo-ciclu este prevăzută şi activitatea de pregătire la altitudine
(medie – cca. 2000m) care reprezintă o formă de condiţionare biologică (creşterea naturală a numărului de globule
roşii datorită rarefierii areului la asemenea înălţime… ) ce poate oferi
condiţii superioare de susţinere a activităţii de condiţionare sportivă în
termenii binecunoscuţi de cei implicaţi; astfel :
1. 10 zile antrenament la altitudine
mica, la şes-nivelul mării (lucru de
acumulare, cu mulţi kilometri înotaţi, oboseală, 'încãrcare'),
2. 10 zile antrenament la altitudine
ridicatã :1800-2400m (lucru moderat,
de adaptare la altitudine, refacere);
3. 10 zile antrenament la aceiaşi altitudine ridicatã:1800-2400m
( lucru de acumulare, kilometraj ridicat
, 'încãrcare', mare uzurã);
4. 10 zile antrenament
cu revenire la altitudine micã (lucru moderat, 'îngustare', care precede intrarea în formã);
5. 10 zile de intrare progresivã în formã maximã (fie imediat după revenire – ziua
1-2 fie ziua a 6-7 ).
18. ‘EXPUNEREA’ LA
APA.
Expresie
care vrea să scoată în evidenţă că apa poate deveni nocivă pentru cei care stau
prea mult timp în ea...; adaptarea organismului la condiţiile mediului acvatic,
mediu neobişnuit pentru fiinţele terestre printre care îl găsim şi pe 'om', a
fost, în general, apreciat ca un fapt benefic pentru organism.
Conduşi
de acest concept, mulţi antrenori au reuşit, pe căi instructive -educative
optim dirijate, să crească firesc numărul orelor petrecute în apă cu ocazia
antrenamentelor, dar, curând s-a observat, din multiple direcţii, că 'expunerea
la apă', peste unele limite, duce la o
serie de neajunsuri alături de neîndeplinirea unor obiective de performanţă.
Expunerea
la apă atrage atenţia asupra unei categorii de antrenament care se cere a fi
clar definită de antrenor ca durată optimă/zi ( maximum 5 ore/zi la adolescenţi) diferenţieri în funcţie de sexe,
de vechime în pregătirea stagială, chiar şi faţă de probele de concurs (fondiştii trebuie să stea mai mult în
apă..); în cazul forţării acestei 'expuneri' se vor manifesta curând o
serie de modificări reunite în ceea ce medicina numeşte SGA 'sindromul general
de adaptare' cu consecinţe negative pentru sportiv.
Durata
'expunerii la apă' poate fi scalată, regresiv, pentru categoriile inferioare de
vârstă ajungându-se astfel la măsura, surprinzătoare pentru unii, a 'întreruperilor
dirijate' a unor copii de vârstă mică (
mai ales preşcolarii dar şi de vârste puţin mai mari) perioade când este de
presupus că organismull va acumula pe plan biologic nivele calitativ superioare
în funcţiune etc.
Alternarea
optimă a unor asemenea întreruperi, la nivelele de debut ar permite folosirea
eficientă ( minimum o dublare a
randamentului) a forţei de muncă a antrenorilor, monitorilor responsabili
de pregătirea începătorilor, sporind astfel baza de masă a înotului
sportiv de la noi. Acest lucru este valabil dacă se lucrează într-un sistem
coherent şi bine organizat !
19. DOZAREA INTERVALULUI.
Durata
pauzelor de odihnă între diferite reluări ale unui set de exerciţii cu efort
specific este extrem de importantă pentru a 'condiţiona' cu exactitate
organismul spre o cât mai bună adaptare la condiţiile de concurs ( probe de viteză sau fond sau secvenţe,
forme care pot fi întâlnite termporar în asemenea întreceri).
Cel mai
ades, dozarea se face urmărind indicatorul frecvenţei cardiace (FC) (în condiţii bazale sau în diferite momente
ale efortului, antrenamentului).
La sportivii
consacraţi (cu o experienţă de cca. 4 ani
de pregătire sistematică) sunt admise următoarele valori aproximative ale
FC:
- FC
bazal (FCb), dimineaţa în clinostatism, de regulă se situează la
cca. 40-45 pulsaţii/minut; trebuie controlat periodic, asociat cu numărarea
pulsaţiilor şi în ortostatism (la
un minut de la ridicarea în picioare !) iar dacă diferenţa este prea mare
se poate suspecta organismul de oboseală remanentă...(vezi Anexa 11);
- FC în
efort maximal (FCmx), de concurs, care la înotători poate trece şi de
220-230/min. Valoarea trebuie controlată folosind numărătoare pe 6 sec.( x
10) pentru a afla lesne media pe minut
sau se poate apela la tehnica electronică (vezi
Polar/Nokia systems)
- FC
fiziologică de antrenament (FCa), se calculează scăzând din FCmx valoarea FCb (în clinostatism); este de dorit ca
exerciţiile cronometrate să nu depăşească această cifră (!) pentru a rămâne în
forme de efort normale, bine suportate de organism (a) şi, această valoare
poate servi la calcularea FC pentru alte diferite ale regimuri de efort
(b),astfel:
- antrenamentul
continuu-uniform (înot pe distanţe de
cca.l km sau cu durate de cca.15 min.) este corect fiziologic realizat la o
FC de cca 70-75% din FCa;
- la
antrenamentul cu intervale (varianta
'lentă'/'extensivă') se va calcula ca regimul de efort să ajungă până la
80-75% din FCa, iar dozarea intervalului să cuprindă durata de timp necesară
revenirii FC la cca. 65-70% din FCa;
- la varianta
'rapidă'/'intensivă'se va calcula o intensitate de cca. 85-90% din FCa cu un
interval necesar revenirii până când Fc ajunge la cca.60-65% din FCa;
- la
antrenamentul cu repetări se va calcula ca regimul de efort să ajungă la cca.
95% din FCa iar intervalul va fi dozat faţă de o FC de cca.60% din FCa. Iată o
paletă certă de lucru a antrenorrului dornic de a lucra ştiinţific. Reperele
trebuie bine memorate.
Un alt
mod de a face o dozare logică a intervalului este cea prin care ne raportăm la
durata efortului, astfel:
* la
sprinturile de control maximal, durata intervalului va fi de cca. 4-5 ori
durata efortului (1/4-5);
la
repetări cu cca. 90% intensitate, durata intervalului va fi de cca. 2-3 ori mai
mare decât durata efortului (1/2-3);
* la
‘interval-training (intervalul-rapid)
cu cca. 80% intensitate, durata intervalului va fi egală cu durata efortului
(1,0/1.0);
la
‘interval-training’ (intervalul-lent)
cu cca. 70% intensitate, durata intervalului va fi egală cu 1/3 până la 1/2 din
durata efortului (1/ 0,3 - 0,5), etc.
Dozarea
intervalului nu trebuie făcută, să zicem zilnic, ea se va face periodic, de
cca. 2-3 ori pe sezon, pe ciclu pentru a cantifica cert dacă schimbările în
funcţiunea FC sunt notabile şi deci susceptibile de a modifica relaţiile
anterior descries.
20. ANTRENAMENT CU AUTO-CONTROL
(grafică
dupa Fahnemann catalogues, Bockenem 1974)
Perfecţionarea
metodelor de antrenament, mai ales a celui ‘cu intervale’ necesita
urmărirea a două mari repere: timpul realizat ( el este stabilit în mod variat de la un antrenament la altul …)
şi pauza de revenire (’intervalul’)
prin care se poate regla durata revenirii frecvenţei cardiace şi implicit
achitarea Datoriei de 0xigen (diminuarea
stării de oboseală).
Este
ştiut că după fiecare efort mare spre maximal parametrul FC poate atinge valori
de 200 pulsaţii/ min., iar când efortul încetează FC scade rapid. Aceste valori
trebuie supuse autocontrolului, durata revenirii, în condiţii perfecte de
adaptare la antrenament urmând a fi mai mică.
Antrenamentul
cu intervale presupune, de fapt, un antrenament al inimii, ştiut fiind că după
fiecare efort apare o fază de supracompensare când muşchiul cardiac lucreză la
parametri superior efortului anterior.
Dacă
medicul+antrenorul pot aprecia obiectiv când începe această fază de supracompensare
(la ce valoare, durată de scădere a FC…),
după acel ‘interval’ de repaus se poate reîncepe, theoretic, un nou efort, care
va fi mai bine susţinut de cord şi astfel, din aproape în aproape, inima capătă
mai bună eficienţă în faţa efortului.
Antrenamentul
cu intervale dezvoltă rezistenţa în regim aerob superior şi tipul de efort mixt
(anaerob/aerob), tipuri de effort
care sunt caracteristice probelor medii şi lungi (200-1500m).
La ora
actuala firma Polar/Nokia din Finlanda realizează un aparat deosebit de simplu
care poate monitoriza FC ‘la purtător’, executantul poate citi pe un ceas de
mână , în cel mai uşor mod, care este FC la acel moment.
Pentru
partea de condiţionare antrenorul tradiţional începe să dispară…., înotătorul
singur poate să dirijeze pregătirea conform cu graficul de efort dorit (dar acest graphic tot de un specialist ar
trebui conceput…!). Acest aparat îl scuteşte pe antrenor să mai ‘piardă’
timp cu urmarirea ‘intervalelor’, atenţia să se poate deplasa la alt sportiv
etc.
(după
INOT- Manual metodic, Mircea Olaru ed. Sport-Turism, Buc, 1982)
(la
Anexa nr. 15 în format mai mare)
Acest
tablou cuprinde teoretic toate formele de efort şi mai ales relaţiile pe care
le au aceste forme cu strategia, organizare şi metodica pregătirii, este un
tablou de concepţie la care trebuie să ajungă sigur la gândirea antrenorului
21. BIORITMUL SI PERFORMANTELE
ÎNOTĂTORULUI
Teorie
lansată prin anii 1900 de Herman Svoboda (Universitatea
din Viena) şi Wilhelm Fleiss (fizician
din Berlin) şi dezvoltată ulterior de Alfred Teltscher (Universitatea din Viena) în anul 1920, potrivit căreia există trei
bioritmuri – cel fizic (repetabil după 23 de zile), cel emoţional (repetabil după
28 zile) şi intelectual (repetabil după 33 de zile), fiecare evoluînd după o curbă egal împărţită
între poziţiile maxime şi minime, la acestea din urmă existînd "zile critice" care,
într-un fel sau altul, se repetă aproximativ la 6-8 zile pentru un tip de
bioritm sau altul.
Cercetătorul
american B.Gittelson în lucrarea "Biorhythm - A personal science "
(1976) apreciază că bioritmul reprezintă numai o parte din factorii care
concură la realizarea "performanţei" şi în felul acesta este foarte
greu de urmărit dependenţa de aceste cicluri.
În cazurile în care au fost urmăriţi
înotători, în grupe experimentale, cifrele au reflectat faptul că concordanţa
cu tipurile amintite au fost relativ scăzute (cca 33%).
Dar este
de ştiut că periodicitate acestor bioritmuri poate fi manevrată, dirijată prin
antrenament si autocontrol – astfel se poate ajunge, cel putin dezirabil, la
formula de a avea ‘zilele critice’ în aceleaşi zile pentru toate formele de
bioritm şi invers…
Totuşi
preocuparea pentru urmărirea lor a avut drept consecinţă creşterea capacităţii
de autocontrol a subiecţilor; unii specialişti înclină să creadă că "este mai bine să cunoşti ceva chiar cu
aproximaţie decît să ignori fenomenul care riscă astfel să nu fie înţeles
niciodată".
22. APARATURA ASOCIATA INOTULUI
= la pregătirea pe uscat:
extensoare, helcometre, căruciorul pe plan înclinat reglabil (Wassa-sistem, USA),
diferite simulatoare: (vezi Anexa nr.6)
'Exer - Genie'
(SUA), lansat în 1965, gradează îngreuierea
prin rezistenţa de frecare la trecerea unui şnur înfăşurat pe un suport
rigid .
Mini-gym (SUA), provine din dotarea
NASA pentru funcţionarea 'Sky-Lab'-ului (1970), îngreuierea este produsă de
rezistenţa la forţa de centrifugare şi spre deosebire de 'exer-genie' permite
şi simularea mişcărilor concomitente (bras, fluture);
'Trenajor Huttel’ (fosta RDG), 1980,
foloseşte rezistenţa unui amortizor auto la un sistem de pîrghie permiţând
simularea doar a vîslirilor concomitente (modelul a fost perfecţionat la noi de
ing.C.Obreja şi M.Olaru prin adăugarea celui de-al doilea amortizor ceea ce
face posibilă simularea şi a mişcărilor alternative de înot craul, spate etc.);
(*foto
din colecţie personală – Reşiţa,1983
dotare cuTrenajor Huttel-Martens, DDR,)
Aparatul-simulator 'Sport-Sim 101'(Rom.), 1983, realizat de aceiaşi specialişti
anterior enumeraţi şi în tandem cu cercetătorii Pierre deHillerin, Vladimir
Schor (CCDEFS Buc.), la care îngreuierea este realizată prin frânare
electromagnetică, permiţînd vizualizarea pe un monitor TV a modului de aplicare
a forţei în timpul vîslirii, aparatul fiind superior multor produse
similare realizate în străinătate (mai ales ca preţ).
(*
foto din colecţie personala- Primul prototip al aparatului Sport-Sim 101,
Costică Obreja, Mircea Olaru, 1983)
= pentru testarea şi dirijarea
pregătirii în apă:
‘Pasar’
(SUA), 1980, aparatul de comunicare
radio în cască care permite şi urmărirea frecvenţei cardiace printr-un sensor electronic ; FC aleasă
pentru începerea unei noi repetări (vezi
metoda de antrenament cu intervale);
'Speedometrul Kaizeroff'(fosta
URSS), 1980, realizat pe principiul sonarului (model miniaturizat provenit şi el din dotarea tehnicii de vârf.. sau
poate a altor servicii …) înregistrează tridimensional caracterul grafic al
mişcărilor, dublat de un sistem video + TV care permite o redare în bloc a mai
multor parametri, plus comentariul antrenorului, aparat care dupa 1989 se pare
că a trecut cu success peste 0cean...; mai pot fi enumerate
'Trusa lactat' reprezentînd un ansamblu
de tehnici ultra-moderne puse la punct de specialiştii americani şi cei germani
care permite analiza aproape instantanee a efortului şi astfel un important
răspuns dat antrenorului angajat pregătirea cu precizie în marea performanţă.
‘Polar swimming coach’ aparat lansat
recent de firma Nokia care monitorizează direct funcţia cardiacă şi care poate
să guverneze strict relaţiile de efort în cazul antrenamentului cu intervale (şi
nu numai). Un sezor este aplicat cu o
centură elastică pe trunchi (zona
sternului) iar un ceas situat pe braţ (care poate fi consultat instantaneu..)
va idica pe cadran frecvenţa cardiacă la momentul respectiv. In acest fel se
poate aprecia cu precizie de farmacie care este relaţia intre efortul depus,
pauză şi pornirea unui nou effort, momentul supracompensării.
23. CONTROLUL GRADULUI DE ANTRENAMENT
Reprezintă o sarcină periodică a
pregătirii, compusă din probe, teste stabile, uşor de realizat şi urmărit,
controlabile pe perioade mai lungi de antrenament (cicluri, ani), având norme
standard propuse de antrenor, federaţie (Colegiul antrenorilor), norme care
trebuie îndeplinite şi chiar depăşite de sportivi.
1. Pregătirea
tehnică ar putea fi apreciată distinct prin testarea eficienţei biomecanice
după formula BEST
2. Pregătirea
fizică generală poate beneficia de testul:
-'10x200'
organizat pe 4 zone de efort:
1) 3x200 cu pauză
scurtă, intensitate medie;
2) 3x200 cu pauză
medie, intensitate sporită;) 3x200 cu pauză mare, intensitate submaximală iar
ultimul
4) 1x200 la
intensitatea cea mai mare, maximală;
Testul a fost conceput de medicii români dr. Bella Szogy şi Kathy Orosz, prof.
Mircea Hohoiu - stabiliţi în RFG, pentru înotătorul de nivel mondial şi
olimpic (anii ’80) Michael Gross (RFG.),
în calitate de asistenţi ai acestui faimos înotător, toţi aceşti trei fiind
ajunşi în Germania, fugind din ţară aflată sub dictatură comunistă .
3. Pregatirea
fizică specială poate fi testată prin 'proba bazinului' (2 x 50m /pauză 1‘)
concepută de dr. Ioan Drăgan încă
din 1958, sau, prin fracţionrea probei de concurs (4x25m, 2x5om, 4x50m etc.).
Toate aceste probe vor fi urmărite de antrenor (îndeosebi parametrii viteză, rezistenţă) şi de echipa de cercetare
interdisciplinară (FC, TA, lactacidemie,
ş.a.) înainte şi post efort).
Supraantrenamentul – stare
nedorită in cadrul manifestărilor posibile în relaţia sportivului cu apa şi nu
numai….
Acest
aspect este caracteristic celor care au forţat pregătirea in mai multe
componente sau doar una singura – ne referim la factorii de antrenament (pfg,
pfs, pfu, echilibrul stării de sanatate etc.).
Supraantrenamentul
este, mai nou, apreciat ca o boală, sindrom (SGA) şi se carcaterizează prin: scăderea randamentului (fizic, psihic) pe o lungă perioadă de timp urmare a forţării
repetate, stresante a capacităţii e efort + a aplicării inadecvate a regimului
de susţinere şi de refacere (somn,
nutriţie, medicaţie, vezi Anexa 15).
Inotătorii
supraantrenaţi, cert diagnosticaţi de medic (
avem o cazuistică convingătoare chiar pentru ultimii ani…!) au nevoie
punctual de o diminuarea a efortului timp de 2 săptămâni sau chiar de o
întrerupere temporară dirijată a pregătirii.
Simptomatica este numeroasă iar
antrenorul, medicul devin în această speţă nişte veritabili detectivi; dintre
simptomele biologice aminitm - scăderea rezistenţei (anduranţei), a
potenţialului energetic, a performanţei in antrenament, concurs, schimbări în
tensiunea arterială si a frecvenţei cardiace (vezi anexa 11- Stativul cu graficul de antrenament), insomnii,
oboseală remanentă, dureri musculare, imprecizie coordonatorie, lipsa
interesului , a poftei de antrenament, îmbolnăvirii neaşteptate, dereglări ale
ciclului menstrual la fete ş.a.; pe plan
psihologic se remarcă o stare permanentă de agitaţie, iritabilitate,
descurajare sau depresii, perturbarea stării emoţionale, anxietate,
insubordonare, scăderea puterii de concentrare.
De
remarcat că sindromul amintit poate avea manifestări similare altor boli
sau disfuncţiuni: depresia ca maladie, anemie (lipsa fierului, a vitaminei B12 injectabil, abuzul de alcool, de
alte droguri sau chiar doping, proastă nutriţie, program neregulat al regimului
de viata (somn, alimentaţia ca ore de
masa etc), infecţii (mononucleoze),
dereglări ale funcţiei glandei tiroidiene, starea de stress.
Tratament: odihna sau perioade scurte
de repaus / scăderea indicatorilor de efort, de antrenament, respectarea la
terminarea lecţiei a exerciţiilor de revenire, înot compensator (5-20 min. înot lejer sau practicarea altor
sporturi), recuperare psihologică atentă prin grija antrenorului încărcat
de elanuri positive, refacerea planului de antrenament spre o noua formă care
să permita readaptarea la efort .
Cea
mai semnificativă indicaţie a este legată de scăderea valorii performanţelor,
după ce au fost elucidate celelalte aspecte anterior amintite –
supraantrenamentul poate fi şi simulat de unii sportivi capricioşi, atenţie
deci !
24. CONCEPTELE REPREZENTATIVE ALE PREGATIRII LA INOT
CONCEPTUL COUNSILMAN
In
direcţia hidro-bio-motricităţii (tehnica
corectă de înot) el a convins specialiştii că mişcările de vâslire
reprezintă o categorie specială de rotaţii derivate din mişcările helicoidale
atât ca structură (direcţii combinate)
cât şi ca principii (în sensul că la fel
cum mişcările helicoidale îşi au eficienţa în faptul că vehiculează volume cât
mai mari de aer/de apă – pe distanţe scurte şi vâslirile la înot vor fi
eficiente atunci când prin direcţia şi ritmul, tempoul, alura mişcării sunt
cuprinse volume cât mai mari de apă asupra cărora se acţionează pe distanţe cât
mai scurte, evident cu unităţi de forţă cât mai mari dar nu atât de mari încât
rezistenţa opusă de apă să fie efectiv ‘spartă’,străpunsă).
In direcţia condiţionării
organismului Counsilman explică
importanţa înţelegerii distincte a mecanismelor specifice de adaptare (progresivă, intensivă, repetativă) la
diferite tipuri de efort caracteristice principalelor categorii de probe
sportive: viteză (50,100m), demi-fond
(200m), fond susţinut (peste 400m) ajungând la ideia
standardizării antrenamentului cu număr limitat dar optim-eficient de metode,
exerciţii şi probe de control.
Counsilman
pune în adevărata sa lumină antrenamentul cu intervale şi legătura sa directă
cu ‘antrenamentul inimii’, pompa care asigură rezistenţa la efort (DIRT:Distanţa ,Intervalul de odihnă, Numărul
de repetrăi şiIntensitatea efortului).
CONCEPTUL LEWIN
Putem afirma că prof.dr.Gerhard Lewin,
conducătorul
catedrei de natatie de la Deutsche Hoch Schulle fur
Korperkultur, din Leipzig este fondatorul modern al ‘şcolii DDR de înot
sportiv’.
Contribuţiile
sale sunt regăsite în absolut toate domeniile legate de dezvoltarea nataţiei
după anii 1965 (iniţiere, pregătire,
organizare, strategie etc.) sub forma mai multor lucrări tipărite şi a unor
expuneri la numeroase consfătuiri în domeniu.
Inter-relaţiile
plurianuale din interiorul procesului de pregătire în perspectivă a
înotătorilor, despre care se pot scrie suite de carţi sau lucrări de
doctorat.., sunt exprimate grafic în figura
anexată....; rezultă procentual, cu caracter orientativ de maximă generalitate:
-
raportul dintre pregătirea în apă şi cea pe uscat
-
relaţia dintre volumul de înot şi intensitate (volumul intensităţii)
- ponderea pregătirii generale faţă de cea specială (pe uscat)
Din
simpla contemplare a acestei diagrame se poate spune că în decursul celor zece
ani de pregătire (cât durează în medie devenirea unui performeur), volumul de
înot are un sens crescător (1),
intensitatea procentuală apreciată faţă de posibilităţile de moment ale unui
sportiv are un volum cu sens descrescător (2),
pregătirea pe uscat este la cotele cele mai mari (procentuale) în primii ani de
pregătire (caracterul formativ), treptat diminuându-se pentru a permite
specializării să-şi spună cuvântul (3),
partea generală a pregătirii pe uscat este la început dominantă faţă de
pregătirea specială (lucrul la simulatoare, cu diferite îngreunări etc.),
urmând treptat o schimbare radicală a proporţiilor (4), etc.
(vezi Anexa nr 15)
Prof.Dr.Gerhard
Levin, fondatorul 'şcolii germane de înot –RDG’ din 1960, a început să lucreze
la acest concept şi la o strategie de aplicare eficientă a acestor relaţii.
Prin
anii 1965, specialiştii din echipa sa (Manfred
Julling, apoi dr. Bettina Krotsch care şi-a făcut studiile universitare în
medicină la Bucureşti, prof dr. Helga Pheiffer ş.a.) mai "umblau' prin
ţările ‘prietene’, inclusiv la noi, pentru a vedea 'cum e bine/cum e rău'...
Cea
care a devenit în ani ’70 ‘marea campioană’…, Cornelia Ender, când avea vârsta de 9-10 ani (1965-66), participa la
concursurile de copii organizate la Bucureşti (fără a fi avut atunci vreo ‘pretenţie’ la locurile de pe
podium...), apoi, la începutul următorului deceniu, înotătorii din RDG au devenit pentru cca. 2o de ani 'stăpânii
piscinelor';
CONCEPTUL DIMECA – URMUZESCU
Gicu
Dimeca a fost antrenorul care a sesizat cel mai bine principala lipsă din
maniera de lucru a antrenorilor noştri din perioada dinaintea anilor ’60 şi
anume: slaba pregătire fizică generală cauzată de comoditatea de a înota
numai distanţe medii sau scurte, ignorându-le pe cele lungi.
Din
acest punct de vedere putem spune că între conceptul Counsilmen şi Demeca nu
există prea multe diferenţe iar dacă Dimeca ar fi fost mai îndrăzneţ şi mai
grăbit el ar fi demostrat conceptul său înaintea lui Counsilman.
In
tot acest effort de antrenor omniprezent şi succese binemeritate a fost ajutat
şi secondat de munca, din umbră dar tenace a cercetătorului eminent Aurel
Urmuzescu (foto), antrenor federal timp de 15 ani care a contribuit decisiv la
modernizarea înotului sportiv românesc.
La
baza gândirii D - U se află constatarea, generală şi atât de reală mai ales
‘azi’, că ‘noi am fost-suntem-şi-probabil vom fi…’ - nişte comozi
(am ales cuvântul cel mai puţin ofensiv)
şi numai prin muncă, fără preget şi fără rezerve, se poate înota la parametrii ceruţi
de confruntările internaţionale.
Dimeca
era omul care nu admitea concesii şi muncea efectiv alături de sportivii săi.
Exemplul personal era desăvărşit şi cei care au încercat să-l copieze,
majoritatea au dat greş tocmai pentru că ei nu au înţeles realul sacrificiu
demonstrat de antrenor în faţa elevilor săi, exemplu care nu admitea limite -
fără a exagera a fost un titan al mişcării sportive din România.
Un
instrument deosebit de util a fost planificarea standard a unui ciclu
săptămânal de lecţii prin care el a dat noţiunii, expresiei ‘repetare pînă la ‘perfecţiune’ un sens
deosebit de concret; elevii lui ştiau (asta
însemna că chiar acceptau…!) programul sîptîmânal ‘pe dinafară’.
Şablonul
‘cazon’ impus de Dimeca era de fapt tiparul în care fiecare ajungea să
înţeleagă care-i este personalitatea cu plusurile dar mai ales cu minusurile
sale.
Sensul
adaptării era unul singur : mai mult şi mai bine şi cine greşea
repeta lecţia chiar dacă antrenorul astfel mai rămânea la bazin încă 2 ore
la bazin, singur cu ‘victima’ sa – viitorul campion aplaudat de tribune.
Desigur
că conţinutul conceptului D-U este mult mai amplu şi sofisticat chiar dar dacă
ar trebui să devenim extrem de concişi în al prezenta ne-ar fi deajuns foarte
puţine cuvinte ‘muncă şi iar muncă’
Soarta
a fost nemiloasă cu această eminentă pereche – antrenor+cercetător – le-au fost
scurtate zilele chiar atunci când avea cel mai mult nevoie de ele, adică în
postura de antrenori angajaţi la un club de elită din Italia, ţara care Ie-a
oferit cele mai multe trofee prin nenumăratele lor participări la tradiţionalul
‘Sette coline’, concursul tradiţional l ‘primăverilor’ care anunţă opiniei
publice viitorii campioni ai sezonului de vară.
Conceptul
D-U trebuie în continuarea studiat şi continuu aplicat în practica noastră !
Iată un titlu adevărat a unei teze de doctorat la înot! Poate că unul dintre
elevii săi se va încumeta s-o merite.
CONCEPTUL BAROGA
(o fotografie..)
Sistem
de referinţe şi indicaţii metodice formulat de cunoscutul specialist din lumea
halterelor - prof. Lazăr Baroga, care are în vedere concepţia despre
dezvoltarea calităţilor motrice combinate.
Autorul
porneşte de la obiectivizarea tuturor componentelor şi a inter-relaţiilor
fenomenului, stabilind formule autentice, optime de abordare a variatelor
combinaţii posibile dintre cele 4 calităţi motrice de bază (VIRF).
In
cazul înotului, apreciat a fi forma motrică în care ordinea importanţei
calităţilor este: 1. Rezistenţa, 2. Forţa, 3. Mobilitate / Supleţea, sunt
descrise combinaţiile:
1.- rezistenţa
în regim de forţă (R-F)
2.- forţa în
regim de rezistenţă (F-R)
3.- mobilitate
în regim de rezistenţă (M-R)
1. Structura căilor de dezvoltare a calităţilor
motrice combinate în primul caz (R-F), indică folosirea metodei eforturilor
segmentare (analitice), metoda eforturilor mijlocii (moderate), metoda
eforturilor până la refuz.
2. în cazul al doilea (F-R) este indicată metoda eforturilor segmentare (forma 'body
building'), metoda eforturilor moderate
şi metoda eforturilor până la refuz 3. iar în cazul al treilea (M-R) se
indică metoda eforturilor mijlocii şi metoda eforturilor în circuit.
Conform
conceptului Baroga se pot stabili cu exactitate principalii parametri de efort
a metodelor folosite. Clasificarea propusă de L.Baroga permite obiectivizarea
pregătirii ( a se consulta lucrarea de
referinţă - "Educarea calităţilor fizice combinate" Lazăr Baroga,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, pg.23, 48, 65, 91, 223, eminentul profesor a dispărut dintre noi,
aminitre tristă a anului olimpic 2000 ….).
Conceptul
Hannula
(vezi Anexa 15)
Este
un plan pe durata a 15 săpt.de lucru (mezociclu)
în care fiecare zonă de efort este prezentă în mod logic, conform cu
obiectivele stabilite.
Spre deosebire de europeni care utilizează o zonare între
3-5 trepte ( vezi INOT-manual metodic,M.
Olaru 1982 pag.221-222),
Dick foloseşte o
zonare amplă, minuţios departajată teoretic şi farmaceutic pusă în practică !
- zona EN 1 – endurance 1 (repetări la FC 120-140, cu 10-30 sec pauză
adică regim de effort la Prag aerob/anaerob cca 95%) este prezent în 60
de antrenamente
- zona EN 2 – endurance 2 (repetări la FC 30-170, acelaş regim de
pauze, adică adică regim de erfort la Prag aeron/anaerob în condiţii de
rezistenţă-Viteză) cca. 25 de antrenamente
. zona EN 3 – endurance 3 (repetări la FC 60-180 cu pauze între 20 sec
sau egale cu durata efortului în regim de rezistenşp –Viteză peste timpii
intermediari obişnuiţi în graficul de concurs) de cca. 12 ori
- zona SP 1 – sprint (la FC maxim, cu pauza de revenire egala cu
durata repetării sau chiar dubla, în regim de Viteză maximă până la 90% din
viteza de concurs) de cca 12 ori pe mezociclu
- zona SP 2 – sprint lansat (la FC maximal, cu pauze egale sau de 8 ori
mai lungi decît durata spintului în regim de Viteză maxima /95%) de cca.
14 ori;
- zona SP 3 – Sprint maximal (la
FC maxim, cu pauze duble ca durata faţă de durata efortului în regim de Viteză
maximală / 100-110% faţă de viteza de concurs) de cca. 60 de ori.
Această
zonare este agreată de USSwimming – Sports Science Committee, forul de
necontestat al metodicei de antrenament american.
Cele 14
jumătăţi de zi care compun săptămăna de lucru sunt ocupate în proporţie de cca.
65% (!) cu antrenament din care ‘’înotul de încălzire sau cel compensator / de
după antrenament’ este prezent în fiecare lecţie şi nu intră în discuţie şi
nici în calcul nostru;
Regimul
SP 3 este lucrat cu volum mic în viteză maxima iar el intra in multe combinaţii
cu alte forme de effort (în deosebi
alături de zonele Endurance).
Aceste
combinaţii de EN şi SP pot face obiectul unor strategii
‘secrete’ ale antrenorului, dar iată ca D. Hannulla este deschis şi spune cum
lucrează.
Analizînd
zonare folosită de Hannula constatăm o asemănare interesanta: zonele care redau
efortul mediu, ca procentaj, sunt asemănătoare zonării noastre. La zonele de efort
mai mare raportul este putin modificat – la canotaj / Româia * o diminuare
semnificativă, la înot / România un procentaj mai ridicat, dar totuşi inferior
celui American (Hannula)
Iată cum ar arăta cele 3 zonări:
ZONE Hannula Canotaj
Înot
En 1
+
En 2
=
cca. 65% 60% 54%
Sp 2
+
Sp 3
=
cca.30% 08% 16%
Rezultă
că înotătorii noştri lucrează prea mult zona de efort similară efortului din concurs
(En 3) în detrimentul volumului de
înot în regim aerob (En1 şi 2) iar la cap. Spinturi peste
viteza de concurs (simulari Sp 2+3)
volumul este la jumătate decât la americani ! (vezi Anexa nr. 15)
Ceva
nu-i în regulă cu conceptul nostru – este prea încărcat de eforturi
asemănătoare celui din concurs / pe o bază insuficientă de lucru pentru Volum
şi Viteză – aceste constatări ar trebui luate în discuţie la Colegiul Central
al Antrenorilor.
25. INCHEIEREA LECTIEI, A
EFORTULUI,A UNUI CICLU,
A ‘VIEŢII SPORTIVE’ ….
Efortul
sportiv, normat fiziologic, solicită în egală măsură atât ‘încălzirea’
organismului cât şi ‘încheierea’, revenirea la funcţiunile standard ale vieţii
civile
Incheierea lecţiei în care au
fost incluse forme intense de solicitare fiziologică sau mentală este făcută
prin exerciţii de înot compensator liniştitor (zona 5-a), care facilitează reducerea produselor de catabolism
De
cele mai multe ori acest aspect este neglijat de sportivi şi chiar de unii
antrenori din diverse motice (‘criza de
timp’, oboseală crescută, nerăbdare)
. ------------------------
* canotajul reprezintă ’fratele mai mare’ al înotului: efortul
asemănănator - ciclic, mediul aproximativ acelaşi iar probele au durate de
efort compatibile cu cele existente la înot
-----------------------
Încheierea
unui ciclu de pregătire – este urmat, în mod cunoscut şi firesc, de
perioade de odihnă binemeritată de sportive şi chiar de antrenorii lor.
Încheierea
vieţii sportive de performanţă la limitele biologice date de depăşirea unor
recorduri sau cumulare de titluri, care a durat în mare 3-4 cicluri olimpice
(10-12 ani) cere ca organismul să nu fie brus întrerupt din acest stereotip de
activitate biologică.
În
acest sens se vorbeşte despre necesitatea continuării activităţii în temeiul
unei ‘dezantrenări’ care poate dura minimum 1-2 ani ; de cele mai multe
ori, veteranii sunt incluşi într-un program special conceput pentru ei în care
competiţiile şi recordurile sunt ţinute în evidenţă cu minuţiozitate la fiecare
grupă de vârstă, în competiţiile Masters (chiar şi la peste 65 de ani).
26. FILOZOFIA –
'STIINTA
STIINTELOR’ …
Mai ales prin cunoaşterea/aplicarea
categoriilor şi legilor dialecticei, poate ajuta covãrşitor antrenorul sã
stãpâneascã (delimitare) şi sã
conducã creator procesul curent de pregãtire, parte din programul plurianual
conceput a avea finalitate în performanţa de nivel internaţional.
Percepte
filozofice existã în fiecare iniţiativã, acţiune a unui individ. Prin munca lor
performant creatoare, sportivul şi antrenorul trebuie sã rezolve optim,
ştiinţific o suitã de probleme legate de viaţã şi pregãtirea sportivã specificã
(înotului), decizii care pot influenţa covãrşitor randamentul sau eficienţa
activitãţii; aceste decizii reprezintã, de fapt, extragerea esenţialului
dintr-o diversitate de posibilitãţi iar printr-o raportare adecvatã la
cunoştiinţele filozofiei orientezã optim, operaţional latura decizionalã,
dirijarea propriu-zisã a antrenamentului.
Exerciţiul
de zi cu zi a implicãrii în 'ştiinţa ştiinţelor' a fiecãruia dintre noi constã
din perpetue încercãri şi repetãri a acţiunii de a ne 'delimita' raţional,
obiectiv faţã de şuvoiul infinit de informaţii care apar in şi din lecţiile de
antrenament, concurs; înţelegerea acestor date, evidenţierea lor, pot afirma
sau nega valabilitatea procesului de pregãtire.
Antrenorul
activ şi realist trebuie să facă din această acţiune de Delimitare o formă curentă
a muncii sale. (analiză critic-creatoare
care se opune confuziei sau neglijenţei)
Rezumat
Cum i-am cunoscut pe –
J.Weissmuler (‘75) şi Vl. Salnikov (‘83)
In
1975, în luna Iulie, Johny, a făcut un turneu mondial; a
poposit şi la Istanbul
iar oficialităţile l-au adus la ‘cel mai bun’ club de înot,IYIK
Ortakoy, situat pe malul european al Boforului, club la care lucram de cca un
an
de
zile. Era deja deja bătrân (71 de ani) şi cu corpul acelor ani… Printre
‘cometele’ mele era şi un puşti de 10 ani care înota exemplar,Guneş ‘ştia’
atunci 1.04,90 la 100 m liber…. Johny a concurat, cu Guneş (în traducere
‘Soare’) pe lăţimea bazinului şi a facut
totul că să iasă al .. doilea, un gest de adevărat fost campion. La terminarea
‘ostilităţilor’ i-am fost prezentat …: ‘antrenorul nostru din
România’ dar Johny nu a schiţat nici un
gest în plus faţă de această precizare…
. Peste câteva zile le-am spus celor din
club despre originea sa şi lumea a rămas plăcut mirată.
Dar atunci nici eu nu ştiam că
Johny, născut în 1904, la Timişoara - cartierul Freidorf, după care familia sa
a emigrat în SUA …- a primit
cetăţenia americană deabea în 1928 când deja cucerise 5 medalii de aur la JO.
Mai în glumă, mai în serios…. acele
medalii puteau fi primele 5 medalii de aur pentru România; astfel, la ora
actuală am fi putut ‘raporta’ opiniei publice sportive că noi avem, în
palmares, 8 medalii de aur la JO (cu
cele două ale Dianei Mocanu, 100+200 m spate, Sidney 2000 şi Camelia Potec la
400 m liber în 2004 - Athena)….
------------------------------
(Salnikov
şi prof. Igor Koşkin, foto din colecţie personală)
La extrema cealaltă se află imaginea
celui care a reuşit de 15 ori performaţa lui Johny Weismuller care a fost
primul înotător ce a depăşit graniţa psihologică a performaţei de a înota 1500m
sub media celor 60de sec/100m. (Johny a fost primul în 1922, Alameda, SUA) Si de atunci a devenit o ‘obsesie’ a tuturor
antrenorilor, sportivilor – ‘să reuşesc să înot sub media de 60 sec- 100m.
Singura probă de înot crawl la care
puţini se gândeau să asigure această medie era proba de înot fond – 1500 m. Dar
în anii Olimpiadei de la Moskova, acest lucru a fost realizat . Este vorba de
rusul Vladimir Salnikov- ‘Ţarul’ (în foto alături de antrenorul său Igor
Koşkin) care a reuşit în 1980 să parcurgă cea mai lungă probă de înot sportiv
(1500m) cu o medie de sub un minut pe fiecare sută de metri – Moskova
14.56,40/1980.
De la primul înotător care a reuşit
să dea recordului său o viteză medie de sub un minut, pe distanţa de 100m (
Johny Weissmuler) se poate spune că, în circa şase decenii, performanţele la
înot au evoluat ‘de 15 ori’….. La ora actuală puţine recorduri mondiale la înot
au încă o viteză medie de peste un minut – sunt probele de bras, probele
feminine de înot fond s.a Dar ‘lupta’ cu secundele continuă şi treptat, nu în
scurt timp …, se va putea spune că la toate probele, viteza medie de
înaintare/100m este de sub 60’’.
Pe Vl. Salnikov şi pe antrenorul
acestuia I.Koşkin i-am cunoscut, în 1983, la un cantonament de pregătire
comună, la Tzahkadzor în Armenia, la baza de pregătire olimpică situată la
altitudinea de 2000m. Intâlnirea, se pare a că a fost o maniefstare
prietenească de ambele părţi ….
Bibliografie
selectivă
1951 Kiphuth Robert – Basic swimming, Nikolas Kaye, London,
1965 Lewin Gerhard – Schwimmen, Spoerverlag, Leipzig,
1967 Talbot Don – Swimming to win, Hawthorn books inc,
N-York,
1969 Carlile Forbes– On Swimming, Pelham Sportss Lib, London
1970 Gallagher Harry – On swimming, Pelham Books, , London,
1971 Carlile Forbes – On swimming, Pelham Books, London,
1971 Colwin Cecil – On swimming, Pelham Books, Lomdon,
1972 Allardice J. – Medical Aspects of Swimming, Pelhm
Books, London
1972 Don Gambril – Schwimmen, Leistungsport, Bockenem,
1974 James Counsilman - The science of Swimming, Prentice
Hall Inc.,
1976 Don Talbot– How to swim faster, d. Jack Pollard, Pytsburg ,
1977 Counsilman J. – Competitive Swimming , Bloomington Indiana
1978 Alexander Popescu –Schwimmen, BLV Munchen,
1981 Albrecht Fahnemann – Die grossen wasserspielle,
Swimmsportverlag,
1982 Ioan Dragan,. Medicina sportivă aplicată, Ed.
Sport-Turism, Buc.
1982 Maglischo E. – Swimming Faster, California St. Col,
1982 Scholich Manfred – Kreistraining, Sportverlag, , Berlin
1982 Urmuzescu Aurel – Complexitatea efortului la înot,
Ed. CCDEFS, Buc.
1983 Renato Manno – Teoria dell’allenamento – Nuoto,
Scuola
dello sport, Roma,
1989 Denis Pursley, – Climb to the top, Aquazoid Publk.,
1993 Helga Pfeifer– Schwimm – Training im Verein, Sportverlag, Berlin,
1995 Dick Hannula – Coaching swimming successfullz, Human
Kinetics, Avon,
1999 Emmett Hines– Fitness swimming, Human Kinetics, Leeds,
No comments:
Post a Comment