Capitolul
VII – SCUBA diving
sumar
01Scufundările
subacvatice, Plonjările la adâncime, 02
‘Labele de gâscă’ 03 Adâncime 04 Decompresiunea, Rezumat+bibliografia selectivă
01 SCUBA – reprezintă acronimul expresiei ’Self Contained Underwater Breathing Apparatus’
/ indică posibilitatea individuală de a staţiona sub apă perioade lungi de
timp în cazul plonjărilor la adâncime.
Un succint istoric al scufundărilor (ne place expresia ’ plonjarea la adâncime’)
poate fi similară cu cel a înotului; ele au fost practicate din timpuri
îndepărtate când ca să se ajungă rapid la fundul apei înotătorii săreau în apă
având în braţe un pietroi mare care le scurta durata primei părţi a imersiei.
Aşa ajungeau mai repede la bureţii de mare, la corali sau alte materiale ( depozitele de pe vase scufundate...).
Intr-o frescă datată din sec.IX
î.Ch. a fost reprezentată imaginea unui scufundător care se depalsa neobservat
pe sub apă, având ca mijloc auxiliar de respirat un tub dintr-o trestie la
capătul căruia se afla o pasăre de apă, împăiată, care simula că înoată....
Herodot (cca. 484-425 î.Ch.) evocă
faptele unui anume Scyllis care fiind angajat de Xerxes (regele perşilor între 485-465 î.Ch) să aducă la suprafaţă comorile
unor vase scufundate, a trecut de partea Athenienilor, cu care Xerxes era în
război, el fiind cel care a tăiat odgoanele mai multor corăbii persane, în timp
de furtună, corăbii care au fost distruse şi astfel a slăbit puterea persană de
atac.
Este cunoscut faptul că însuşi
Alexandru cel Mare, la anul 332 î.Ch., asediind portul fenician Tyr din Liban,
a folosit scufundători care să deschidă calea corăbiilor sale în port,
Alexandru însăşi asistând la această operaţiune în rol de scufundător; se poate
spune cu destulă siguranţă că Alexandru
a fost un mare iubitor al apei şi a înotului, el era cât pe ce să se înece în
apele râului Calycandos (actualul Goksu/’Apa-Curcubeu’ în limba turcá...) la
Seleucia de Isauria (Silifke-Mersin actual), înainte de a ataca regatul
persan...
Vegecius (sec IV d.Ch) scriitor militar
a descris existenţa unei căşti de scufundare .. dar se pare că aceasta nu era
decât o dorinţă, o invocare a viitorului...; la cca 30m adâncime presiunea apei asupra
organismului este atât de mare încât funcţia respiratorie nu se mai poate
manifesta; tehnologia anticilor nu putea rezolva acest obiectiv….
După căderea Imperiului Roman, în
anii de declin ai civilizaţiei antice, asemenea informaţii dispar, dar iată că
la 1210 Roger Bacon inventează primul aparat de staţionat sub apă (o formă asemănătoare
unui butoi).
Printre proiectele de anticipaţie
realizate de Leonardo da Vinci (1452-1519) s-au găsit şi schiţele unui viitor
submarin.
In 1553 a fost realizată prima cască
de scafandru confecţionată din lemn, cu geam de sticlă şi tub respirator ce plutea la suprafaţa_a
apei...
Se povesteşte că un curajos din America
(Williams Phips), pe la 1680, a plonjat în adâncime pentru a recupera o comoară
de ca 200.000 de Lire sterline... oamenii începeau să dea atenţie plonjărilor
la mare adîncime
In 1715 englezul John Lethbridge a
reuşit să facă primul costum de scafandrul, din piele, umflat cu aer; cu acesta
se putea scufunda la cca. 8m
De abia în 1819, Augustus Siebe
realizează primul costum impermiabil şi flexibil la care era ataşată casca
protectoare; aerul era pompat mecanic de la suprafaţă dar adâncimea atinsă era
redusă iar soluţia permitea doar staţionarea verticală a scafandrului.
In 1853 August Siebe corectează aceste
neajunsuri prin realizarea unui costum etanş, dotat cu o valvă reglatoare ce
permitea o mai bună ventilare cu aer şi o autonomie de cca. 10 m adâncime de la
pompa care trimetea aerul.
In 1865 Denayrouse şi Ronquayrol
(Franţa) pun la punct primul sistem autonom de respirat sub apă (buteliile
asigurau o autonomie de cca.22 min. şi o adâncime de cca. lo-12 m) folosind
cauciucul vulcanizat (proces tehnologic pus la punct încă din 1840).
In 1866, francezul Benoit Ronguayol
a inventat regulatorul de aer cu care a dotat costumul realizat de englezul
W.H.James cu cca 40 de ani înainte. Dar acest mecanism nu a avut o reuşită
deplină – tehnologia nu era la nivelul aşteptărilor... doar în poveştile lui
Jules Verne (20.000 leghe sub mări..) se relata cum se poate face funcţional
regulatorul de aer....
In 1876, Wallace-Dunlop ataşează la
costumul de scafandru labele de înot,
lucru ce a permis atunci atingerea unor adîncimi de cca.75 m.
Din 1911 încep să apară sistemele de respirat
cu circuit închis (David & Momsen) iar din 1926 apar ochelarii cu tub
racord pentru respirat care împreună cu labele de înot au permis extinderea
explorărilor subacvatice la mică adâncime generând o multitudine de explorări,
cercetări utile şi interesante.
Deabia în 1925, francezul Le Prieur
a reuşit să adapteze regulatorul de aer la butelia cu oxygen; din 1934,
LePrieur, pune la punct actualul sistem de plonjare, cu un costum de scafandru
autonom ce a deschis căi nebănuite de explorare şi exploatare a oceanului
planetar.
.
(primele
încercări cu aparatură asistată....)
. Apoi începe epoca triumfală a lui
J.I. Cousteau care a explorat temeinic adâncurile mărilor, el a introdus şi
noţiunea de ’paşaport de scufundător’ şi, mai nou, sportul plonjării la
mare adâncime – SCUBA Diving certificate.
Americanii au activat programele
SEALAB 1 şi 2 unde regimul de adâncime era de 61m iar durata – 30 zile.
La ora actuală echipamentele au
evoluat spre perfecţiune, se pot face scufundări de toate categoriile (industriale,
arheologice, diversionism, de spionaj ) iar lumea de sub ape se dovedeşte
neobişnuit de interesantă pentru civiliazaţia sec. 21 ..
02. ‘LABELE DE GÂSCĂ’
Ideia de a mări suprafeţele de
vâslire pentru a obţine un efect sporit de propulsie a fost remarcată , pentru
prima dată, la Leonardo da Vinci (1452-1519) de la care au rămas schiţe cu
înotători care aveau dispuse pe mâini nişte palmare.
Benjamin Franklin (1706-1790)
descrie în lucrarea ‘Cum să devii în scurt timp înotător îndemânatic’, nişte ‘labe’ dispuse la glezne
menite a ajuta vâslirile în tehnica bras.
In 1876, Wallace şi Dunlop, în
lucrarea ‘Plate swimming’ (London, editura G.Routledge&Son) descriu
primele labe,
confecţionate din cauciuc (vulcanizarea
cauciucului a fost perfecţionată încă din anii 1840); după această dată
labele au început să fie folosite din ce în ce mai mult în rândul scafandrilor
apoi şi de câtre sportivi.
La ora actuală există chiar
competiţii la nivel european de înot cu ajutorul labelor – competiţii
sponsorizate de fabricatorii acestor materiale. (vezi Anexa nr. 7)
03. ADÂNCIME
Înotul subacvatic ('plonjarea la adâncime') prin
intermediul unei aparaturi din ce în ce mai perfecţionate, a permis
amplificarea unor activitãţi conexe (arheologie,
cercetare geologicã, asistenţã tehnicã ş.a.) asistate de Confederation
Mondiale de Activites Soubacvatique (CMAS), fondatã în 1959 de celebrii
Picard şi Cousteau, cu sediul la Monaco.
Reprezintă spaţiu măsurat de la
suprafaţa (oglinda)apei până la fundul cuvei bazinului sau a apei
respective.
La solicitarea beneficiarului,
arhitecţii, constructorii, realizează adâcimi variabile ale bazinelor de înot:
-adâncime
mică în pantă uniformă înclinată pentru joacă şi iniţierea copiilor;
-adâncime
mare, (cca. 2,o m) în care picioarele înotătorului nu pot atinge fundul
pentru a se sprijini (la înot, înot sincron, polo) şi
-adîncime
foarte mare (min.5,o m) la sărituri în apă, înot sincron (opţional).
Potrivit legilor hidrostaticii,
asupra corpului aflat în stare de imersie (în
mişcare sau în repaus) apa exercită din toate direcţiile o presiune egală
cu volumul de lichid dizlocuit de corp, funcţie de densitatea lichidului, de
adâncimea apei (cuvei), de forţa gravitaţei.
Aşadar, practic corpul pluteşte
beneficiind şi de presiunea ascendentă care se măreşte pe măsura creşterii
adăncimii bazinului.
Acest aspect ar putea fi luat în considerare
în procesul de optimizare a performanţei la înot (bazinele adânci favorizează plutirea implicit performanţa); în
comparaţie cu aceste avantaje (minime),
un bazin cu adâncime mare este mai greu de întreţinut, eficienţa sa economică
fiind redusă.
În asemenea condiţii ar fi de dorit
ca bazinele de antrenament să aibă o adîncime mai mică (120-140cm) dar, având
în vedere faptul că, de regulă, în aceleaşi bazine se practică şi polo-ul şi
înotul sincron, soluţia ideală o constituie adâncimea de cca 180-220cm, aşa cum
este indicat în regulamentul FINA (articolul SW-4).
.
Plonjarea la mare adâncimea atins
valori de sute de metri (cca.300) loc în care presiunea apei atinge cca. 30-40
atm., dizolvînd azotul din aer în sîngele scufundătorului, care odată revenit
la suprafaţă poate suferi o decomprimare bruscă provocatoare a unor embolii ce
pot periclita viaţa scufundătorului; pentru a-l feri, sunt necesare mai multe
'staţii' (opriri) de decompresiune, permiţând astfel azotului să părăsească
sângele până la valori normale (staţiile se fac
la 100, 60 şi 10 metri cu durate de timp suficient de lungi.
De ‘ultimă oră’ pentru decomprimare
sunt folosite barocamere, care permit un confort considerabil pentru
scufundătorul deja obosit. Aceste barocamere au fost folosite şi pentru a
supracompensa biologic organismele sportivilor, manevră considertă de Comitetul
Antidoping al CIO ca fiind prohibită, fiind dăunătoare sănătăţii spotivului.
Tehnologia plonjărilor la mare adâncime
este în permanentă perfecţionare.
04. DECOMPRESIUNEA
Legat de activitatea de plonjare la
mare adâncime, în 1907, fiziologul Haldane a întocmit primele tabele în care
erau calculaţi timpii de decompresiune, adică fragmentarea reveniri în mai
multe staţii fiecare cu durata şi adâncimea optim calculată pentru a facilita
revenirea la suprafaţă, în condiţii de perfectă stare de funcţionalitate a
organismului (regimul optim de
decompresiune).
In cazul plonjărilor la mare
adâncime, azotul din compoziţia aerului destinat actului respirator, în funcţie
de adâncime+durata scufundării, tinde să se dizolve în mediile lichide ale
corpului (în sânge îndeosebi),
fenomen fără urmări negative în sine.
Odată cu revenirea spre suprafaţă,
odată cu începerea scăderii presiunii subacvatice, azotul tinde să iasă din
mediile în care s-a dizolvat (efectul
'sifonării' sângelui), iar dacă această ieşire se produce brusc, azotul
ieşit poate forma nişte bule de gaz care vor circula odată cu sângele prin
organism.
Prezenţa unei astfel de bule pe
porţiuni mai lungi sau scurte, la nivelul SNC, poate afecta funcţionalitatea de
sistem a organismlui, asemenea embolii fiind grav lezatoare şi periculoase,
degradante pentru integritatea organismului.
Prevenirea unor asemenea urmări
nedorite este realizată prin programarea unor 'staţii' de decompresiune, fiind
vorba în mod practic de oprirea scufundătorului (dotat cu aparatură de scufundare autonomă), la diferite
adîncimi+durate precise, tocmai spre a permite eliminarea treptată a azotului
din sânge, evitându-se astfel formarea bulelor de azot şi deci pericolul unor
embolii cu urmări grave; aceste manevre prelungesc durata scufundării cu un
timp care depăşeşte sensibil pe cel al scufundării propriu-zise, 'staţiile'
cele mai lungi sunt planificate la adâncimea de cca. 20m (22 min.), la 10m (35
min.) şi la 3m (cca.60 min.).
In ultimul timp, decompresiunea se
face în barocamere speciale aflate la nivelul mării (pe nava care însoţeşte scufundătorii), încăperi în care se pot
simula condiţiile de presiune de la diferite adâncimi fără ca scufundătorul să
fie lăsat singur în apa mării...
Rezumat
Inotul la mare adâncime (plonjarea
subacvatică) reprezintă o ramură a
activitaţilor desfăşurate în mediul acvatic
( mări, oceane,
lacuri, râuri), activităţi încă nerecunoscute de FINA deşi există oarecare
înteres în direcţia includerii sale printre celelalte discipline promovate de
aceasta.
Inotul la mare adîncime este
patronat de CMAS; istoria furnizează multe date cu privire la practicarea
acestuia:
Primele relatări se întâlnesc în
Iliada lui Homer (cca.900 îen), la rândul său Tucydides descrie acţiunile
'oamenilor broască' - athenieni care asediau Syracuza (cca.500 î. Ch.),
Aristotel, Alexandru cel Mare, Plinius şi Livius amintesc despre scufundările
practicate la vremea respectivă
=================================
Fara sa fie strict legat de subiect, ar trebui sa evocam posibilitatea de a folosi dispozitivul de plonjare la mica adancime [Snorkel]; el poate ajuta corectarea miscarilor, pozitiei de plutire in cazul singurului procedeu cu miscari alternative [Craul] care presupune o schimbare nedorita a simetriei directiilor de vaslire, de miscare.
Intrecut , cand acest dispozitiv nu era realizat industrial deci cu o mare fiabilitate, am folosit, ad-hoc, niste tuburi din PVC, rasucite, mulate la caldura dupa forma celui postat; dar nu aveam asigurata obstructionarea cailor nasale si deci reusite erau palide... iar dorinta ne trimetea mereu spre tarile din west...; acum se gaseste pe 'toate drumurile' , iata-l:
Bibliografie
selectiva
1925 Auge Claude – Nouveau petit Larousse ilustre, lib. Larousse, Paris.
1929 Villepion G. – Nageons, ed. Grasset, , Paris,
1943 Const. Kiriţecu – Palestrica, Ed, Casa Scoalelor, Buc.
1962 FISS - Reglements de Fed.
Int. de Souvetage, Paris,
1965 Lewin Gerhard Dr.– Schwimmen, Spoerverlag, , Leipzig
1972 Allardice J. – Medical Aspects of Swimming, Pelhm Books, , London
1973 Kuhlman Detlef – Sprechen im sport untericht, ISBN 3778049119,
1978 Oppenheim Francois – Histoire de la Natation, Chiron-Sports,
1981 Zaţiorscki V.M.– Biomehanika Plavanie, Fizkultura i Sport, , Moakva, RS
1986 Bozdogan Ahmet – Yuzme, Gorselsanatlar, , Istanbul,
1987 TYASF - Yuzme ogretmeni el
kitabi, Ankara,
1988 Reha Alpar – Yuzme ve Sutopu,Turk federasyonu, , Istanbul,
1990 Serif Sofular – Paletli yuzme, Nildeniz, Istanbul
1994 Neil Cohen Sports
encyclopedia, Bantam Books,
No comments:
Post a Comment