Monday, April 29, 2013

19 / SCUBA



Capitolul VII – SCUBA diving

sumar

01Scufundările subacvatice, Plonjările la adâncime,  02 ‘Labele de gâscă’ 03 Adâncime 04 Decompresiunea, Rezumat+bibliografia selectivă



01 SCUBA –  reprezintă acronimul expresiei ’Self Contained Underwater Breathing Apparatus’ / indică posibilitatea individuală de a staţiona sub apă perioade lungi de timp  în cazul plonjărilor la adâncime.



            Un succint istoric al scufundărilor (ne place expresia ’ plonjarea la adâncime’) poate fi similară cu cel a înotului; ele au fost practicate din timpuri îndepărtate când ca să se ajungă rapid la fundul apei înotătorii săreau în apă având în braţe un pietroi mare care le scurta durata primei părţi a imersiei. Aşa ajungeau mai repede la bureţii de mare, la corali sau alte materiale ( depozitele de pe vase scufundate...).



            Intr-o frescă datată din sec.IX î.Ch. a fost reprezentată imaginea unui scufundător care se depalsa neobservat pe sub apă, având ca mijloc auxiliar de respirat un tub dintr-o trestie la capătul căruia se afla o pasăre de apă, împăiată, care simula că înoată....     



            Herodot (cca. 484-425 î.Ch.) evocă faptele unui anume Scyllis care fiind angajat de Xerxes (regele perşilor între 485-465 î.Ch) să aducă la suprafaţă comorile unor vase scufundate, a trecut de partea Athenienilor, cu care Xerxes era în război, el fiind cel care a tăiat odgoanele mai multor corăbii persane, în timp de furtună, corăbii care au fost distruse şi astfel a slăbit puterea persană de atac.



            Este cunoscut faptul că însuşi Alexandru cel Mare, la anul 332 î.Ch., asediind portul fenician Tyr din Liban, a folosit scufundători care să deschidă calea corăbiilor sale în port, Alexandru însăşi asistând la această operaţiune în rol de scufundător; se poate spune  cu destulă siguranţă că Alexandru a fost un mare iubitor al apei şi a înotului, el era cât pe ce să se înece în apele râului Calycandos (actualul Goksu/’Apa-Curcubeu’ în limba turcá...) la Seleucia de Isauria (Silifke-Mersin actual), înainte de a ataca regatul persan...

            Vegecius (sec IV d.Ch) scriitor militar a descris existenţa unei căşti de scufundare .. dar se pare că aceasta nu era decât o dorinţă, o invocare a viitorului...;     la cca 30m adâncime presiunea apei asupra organismului este atât de mare încât funcţia respiratorie nu se mai poate manifesta; tehnologia anticilor nu putea rezolva acest obiectiv….

           

            După căderea Imperiului Roman, în anii de declin ai civilizaţiei antice, asemenea informaţii dispar, dar iată că la 1210 Roger Bacon inventează primul aparat de staţionat sub apă (o formă asemănătoare unui butoi).



            Printre proiectele de anticipaţie realizate de Leonardo da Vinci (1452-1519) s-au găsit şi schiţele unui viitor submarin.



            In 1553 a fost realizată prima cască de scafandru confecţionată din lemn, cu geam de sticlă  şi tub respirator ce plutea la suprafaţa_a apei...



            Se povesteşte că un curajos din America (Williams Phips), pe la 1680, a plonjat în adâncime pentru a recupera o comoară de ca 200.000 de Lire sterline... oamenii începeau să dea atenţie plonjărilor la mare adîncime



            In 1715 englezul John Lethbridge a reuşit să facă primul costum de scafandrul, din piele, umflat cu aer; cu acesta se putea scufunda  la cca. 8m



            De abia în 1819, Augustus Siebe realizează primul costum impermiabil şi flexibil la care era ataşată casca protectoare; aerul era pompat mecanic de la suprafaţă dar adâncimea atinsă era redusă iar soluţia permitea doar staţionarea verticală a scafandrului.



             In 1853 August Siebe corectează aceste neajunsuri prin realizarea unui costum etanş, dotat cu o valvă reglatoare ce permitea o mai bună ventilare cu aer şi o autonomie de cca. 10 m adâncime de la pompa care trimetea aerul.



            In 1865 Denayrouse şi Ronquayrol (Franţa) pun la punct primul sistem autonom de respirat sub apă (buteliile asigurau o autonomie de cca.22 min. şi o adâncime de cca. lo-12 m) folosind cauciucul vulcanizat (proces tehnologic pus la punct încă din 1840).

            In 1866, francezul Benoit Ronguayol a inventat regulatorul de aer cu care a dotat costumul realizat de englezul W.H.James cu cca 40 de ani înainte. Dar acest mecanism nu a avut o reuşită deplină – tehnologia nu era la nivelul aşteptărilor... doar în poveştile lui Jules Verne (20.000 leghe sub mări..) se relata cum se poate face funcţional regulatorul de aer....



            In 1876, Wallace-Dunlop ataşează la costumul de scafandru labele de înot, lucru ce a permis atunci atingerea unor adîncimi de cca.75 m.



             Din 1911 încep să apară sistemele de respirat cu circuit închis (David & Momsen) iar din 1926 apar ochelarii cu tub racord pentru respirat care împreună cu labele de înot au permis extinderea explorărilor subacvatice la mică adâncime generând o multitudine de explorări, cercetări utile şi interesante.



            Deabia în 1925, francezul Le Prieur a reuşit să adapteze regulatorul de aer la butelia cu oxygen; din 1934, LePrieur, pune la punct actualul sistem de plonjare, cu un costum de scafandru autonom ce a deschis căi nebănuite de explorare şi exploatare a oceanului planetar.           

            .


(primele încercări cu aparatură asistată....)



            . Apoi începe epoca triumfală a lui J.I. Cousteau care a explorat temeinic adâncurile mărilor, el a introdus şi noţiunea de ’paşaport de scufundător’ şi, mai nou, sportul plonjării la mare adâncime – SCUBA Diving certificate.



            Americanii au activat programele SEALAB 1 şi 2 unde regimul de adâncime era de 61m iar durata – 30 zile.



            La ora actuală echipamentele au evoluat spre perfecţiune, se pot face scufundări de toate categoriile  (industriale, arheologice, diversionism, de spionaj ) iar lumea de sub ape se dovedeşte neobişnuit de interesantă pentru civiliazaţia sec. 21 ..



02.  ‘LABELE DE GÂSCĂ’



            Ideia de a mări suprafeţele de vâslire pentru a obţine un efect sporit de propulsie a fost remarcată , pentru prima dată, la Leonardo da Vinci (1452-1519) de la care au rămas schiţe cu înotători care aveau dispuse pe mâini nişte palmare.



            Benjamin Franklin (1706-1790) descrie în lucrarea ‘Cum să devii în scurt timp înotător îndemânatic’, nişte ‘labe’ dispuse la glezne menite a ajuta vâslirile în tehnica bras.



            In 1876, Wallace şi Dunlop, în lucrarea ‘Plate swimming’ (London,  editura G.Routledge&Son) descriu primele labe, confecţionate din cauciuc (vulcanizarea cauciucului a fost perfecţionată încă din anii 1840); după această dată labele au început să fie folosite din ce în ce mai mult în rândul scafandrilor apoi şi de câtre sportivi.

            La ora actuală există chiar competiţii la nivel european de înot cu ajutorul labelor – competiţii sponsorizate de fabricatorii acestor materiale. (vezi Anexa nr. 7)



03. ADÂNCIME



            Înotul subacvatic ('plonjarea la adâncime') prin intermediul unei aparaturi din ce în ce mai perfecţionate, a permis amplificarea unor activitãţi conexe (arheologie, cercetare geologicã, asistenţã tehnicã ş.a.) asistate de Confederation Mondiale de Activites Soubacvatique (CMAS), fondatã în 1959 de celebrii Picard şi Cousteau, cu sediul la Monaco.

            Reprezintă spaţiu măsurat de la suprafaţa (oglinda)apei până la fundul cuvei bazinului sau a apei respective. 



            La solicitarea beneficiarului, arhitecţii, constructorii, realizează adâcimi variabile ale bazinelor de înot:



-adâncime mică în pantă uniformă înclinată pentru joacă şi iniţierea copiilor;



-adâncime mare, (cca. 2,o m) în care picioarele înotătorului nu pot atinge fundul pentru a se sprijini (la înot, înot sincron, polo) şi



-adîncime foarte mare (min.5,o m) la sărituri în apă, înot sincron (opţional).



            Potrivit legilor hidrostaticii, asupra corpului aflat în stare de imersie (în mişcare sau în repaus) apa exercită din toate direcţiile o presiune egală cu volumul de lichid dizlocuit de corp, funcţie de densitatea lichidului, de adâncimea apei (cuvei), de forţa gravitaţei.



            Aşadar, practic corpul pluteşte beneficiind şi de presiunea ascendentă care se măreşte pe măsura creşterii adăncimii bazinului.



             Acest aspect ar putea fi luat în considerare în procesul de optimizare a performanţei la înot (bazinele adânci favorizează plutirea implicit performanţa); în comparaţie cu aceste avantaje (minime), un bazin cu adâncime mare este mai greu de întreţinut, eficienţa sa economică fiind redusă. 



            În asemenea condiţii ar fi de dorit ca bazinele de antrenament să aibă o adîncime mai mică (120-140cm) dar, având în vedere faptul că, de regulă, în aceleaşi bazine se practică şi polo-ul şi înotul sincron, soluţia ideală o constituie adâncimea de cca 180-220cm, aşa cum este indicat în regulamentul FINA (articolul SW-4).

.

            Plonjarea la mare adâncimea atins valori de sute de metri (cca.300) loc în care presiunea apei atinge cca. 30-40 atm., dizolvînd azotul din aer în sîngele scufundătorului, care odată revenit la suprafaţă poate suferi o decomprimare bruscă provocatoare a unor embolii ce pot periclita viaţa scufundătorului; pentru a-l feri, sunt necesare mai multe 'staţii' (opriri) de decompresiune, permiţând astfel azotului să părăsească sângele până la valori normale (staţiile se fac  la 100, 60 şi 10 metri cu durate de timp suficient de lungi.



            De ‘ultimă oră’ pentru decomprimare sunt folosite barocamere, care permit un confort considerabil pentru scufundătorul deja obosit. Aceste barocamere au fost folosite şi pentru a supracompensa biologic organismele sportivilor, manevră considertă de Comitetul Antidoping al CIO ca fiind prohibită, fiind dăunătoare sănătăţii spotivului.



            Tehnologia plonjărilor la mare adâncime este în permanentă perfecţionare.



04.  DECOMPRESIUNEA 



            Legat de activitatea de plonjare la mare adâncime, în 1907, fiziologul Haldane a întocmit primele tabele în care erau calculaţi timpii de decompresiune, adică fragmentarea reveniri în mai multe staţii fiecare cu durata şi adâncimea optim calculată pentru a facilita revenirea la suprafaţă, în condiţii de perfectă stare de funcţionalitate a organismului (regimul optim de decompresiune).



            In cazul plonjărilor la mare adâncime, azotul din compoziţia aerului destinat actului respirator, în funcţie de adâncime+durata scufundării, tinde să se dizolve în mediile lichide ale corpului (în sânge îndeosebi), fenomen fără urmări negative în sine.



            Odată cu revenirea spre suprafaţă, odată cu începerea scăderii presiunii subacvatice, azotul tinde să iasă din mediile în care s-a dizolvat (efectul 'sifonării' sângelui), iar dacă această ieşire se produce brusc, azotul ieşit poate forma nişte bule de gaz care vor circula odată cu sângele prin organism.



            Prezenţa unei astfel de bule pe porţiuni mai lungi sau scurte, la nivelul SNC, poate afecta funcţionalitatea de sistem a organismlui, asemenea embolii fiind grav lezatoare şi periculoase, degradante pentru integritatea organismului.



            Prevenirea unor asemenea urmări nedorite este realizată prin programarea unor 'staţii' de decompresiune, fiind vorba în mod practic de oprirea scufundătorului (dotat cu aparatură de scufundare autonomă), la diferite adîncimi+durate precise, tocmai spre a permite eliminarea treptată a azotului din sânge, evitându-se astfel formarea bulelor de azot şi deci pericolul unor embolii cu urmări grave; aceste manevre prelungesc durata scufundării cu un timp care depăşeşte sensibil pe cel al scufundării propriu-zise, 'staţiile' cele mai lungi sunt planificate la adâncimea de cca. 20m (22 min.), la 10m (35 min.) şi la 3m (cca.60 min.).



            In ultimul timp, decompresiunea se face în barocamere speciale aflate la nivelul mării (pe nava care însoţeşte scufundătorii), încăperi în care se pot simula condiţiile de presiune de la diferite adâncimi fără ca scufundătorul să fie lăsat singur în apa mării...





Rezumat

             Inotul la mare adâncime (plonjarea subacvatică) reprezintă  o ramură a activitaţilor desfăşurate în mediul acvatic

( mări, oceane, lacuri, râuri), activităţi încă nerecunoscute de FINA deşi există oarecare înteres în direcţia includerii sale printre celelalte discipline promovate de aceasta.

            Inotul la mare adîncime este patronat de CMAS; istoria furnizează multe date cu privire la practicarea acestuia:

            Primele relatări se întâlnesc în Iliada lui Homer (cca.900 îen), la rândul său Tucydides descrie acţiunile 'oamenilor broască' - athenieni care asediau Syracuza (cca.500 î. Ch.), Aristotel, Alexandru cel Mare, Plinius şi Livius amintesc despre scufundările practicate la vremea respectivă



 =================================
Fara sa fie strict legat de subiect, ar trebui sa evocam posibilitatea de a folosi dispozitivul de plonjare la mica adancime [Snorkel]; el poate ajuta corectarea miscarilor, pozitiei de plutire  in cazul singurului procedeu cu miscari alternative [Craul] care presupune o schimbare nedorita a simetriei directiilor de vaslire, de miscare.

Intrecut , cand acest dispozitiv nu era realizat industrial deci cu o mare fiabilitate, am folosit, ad-hoc, niste tuburi din PVC, rasucite, mulate la caldura dupa forma celui postat; dar nu aveam asigurata obstructionarea cailor nasale si deci reusite erau palide... iar dorinta ne trimetea mereu spre tarile din west...; acum se gaseste pe 'toate drumurile' , iata-l:
 









Bibliografie selectiva



1925 Auge Claude – Nouveau petit Larousse ilustre, lib. Larousse, Paris.


1929 Villepion G. – Nageons, ed. Grasset, , Paris,


1943 Const. Kiriţecu – Palestrica, Ed, Casa Scoalelor, Buc.


1962 FISS  - Reglements de Fed. Int. de Souvetage, Paris,


1965 Lewin Gerhard Dr.– Schwimmen, Spoerverlag, , Leipzig


1972 Allardice J. – Medical Aspects of Swimming, Pelhm Books, , London


1973 Kuhlman Detlef – Sprechen im sport untericht, ISBN 3778049119,


1978 Oppenheim Francois – Histoire de la Natation, Chiron-Sports,


1981 Zaţiorscki V.M.– Biomehanika Plavanie,  Fizkultura i Sport, , Moakva, RS


1986 Bozdogan Ahmet – Yuzme, Gorselsanatlar, , Istanbul,


1987 TYASF  - Yuzme ogretmeni el kitabi,  Ankara,


1988 Reha Alpar – Yuzme ve Sutopu,Turk federasyonu, , Istanbul,


1990 Serif Sofular – Paletli yuzme, Nildeniz, Istanbul


1994 Neil Cohen  Sports encyclopedia, Bantam Books,







No comments:

Post a Comment